Sunt într-un exces de gânduri, de idei, de cuvinte pe care vreau să le întind în propoziţii pe blog. Îmi place când scriu în viteză, cînd tastez î din i ca în Dilema Veche, chiar dacă nu am plănuit asta. Apoi mă relaxez dintr-o dată, mai privesc o reclamă la TV, mai ascult ce zice Eminem în căşti, dar continui. Din curiozitate, din dorinţa aia de a afla de ce sunt în stare să scriu şi de a mă surprinde din nou. Ştiu că dacă mă opresc acum din scris, iar mă fâstâcesc, iar stau să mă gândesc cum m-aş exprima mai intens. Ştiu că nu intră mulţi pe blogul meu, că traficul e mic spre nimic. Aşa că scriu pentru mine şi în acelaşi timp le răspund celor care m-au întrebat de ce mi-am făcut blog. Pentru că acum 3 ani toamna era ceva nou, ceva care mă intriga, deşi iniţial am privit bloggingul ca un monstru. Un monstru frumos şi incapabil să se mişte din loc, să facă rău. Monstru doar ca ceva mare, aproape gigant, care ajunge uşor în celălalalt capăt al ţării. Nu uşor. Ajunge instant, ajunge dintr-un click.
Nu am plănuit să scriu zilnic. Nu pot să mă oblig, să servesc ce simt când nu simt. Aş putea deveni vector de opinie, un reflector care să le lumineze minţile altora, să le bag idei în cap, să le manipulez gândirea, să îmi aparţină creierele lor. Dar deocamdată vreau să mi-o luminez pe a mea, să devin onestă cu mine, când mă uit în oglindă să văd adevărul despre mine, nu genele pe care aş putea să nu le mai întind cu rimel. Dar nu pot să renunţ la asta. Nu că nu pot, eu nu vreau. Nu sunt pregătită să nu mai primesc complimente şi priviri lungi în metrou. Nu vreau să fiu ipocrită, să zic că aşa e la modă sau că aşa m-am obişnuit. Nu. Cad în vibraţia aia despre care vorbeam anterior, când cineva mă întreabă dacă am gene false şi tânjesc după momentul când să răspund că sunt naturale, că aşa le am eu lungi sau că şi ele îşi doresc aşa ceva, să atragă priviri ca mine chiar de la fete necunoscute care se uită fix în ochii mei când pleacă metroul de la Unirii.
Ştiu că sinceritatea e pusă la zid, că are cuţitul la gât, deşi mulţi nu ar recunoaşte că ar face asta. Ei devin instant morali, acele exemple pure, deontologi curaţi, nişte nepătaţi sociali.
Îmi plac sarcasmul şi cinismul. Îmi dau satisfacţie la doză. Sunt ca nişte perfuzii care îmi ţin treaz egocentrismul. Ştiu că dacă recunosc că am prejudecăţi şi că fac discriminări, unii încep să mă condamne, să se cace pe ei ca să aibă cu ce să arunce în mine, să mă considere needucată sau bolnavă de imoralitate.
Dar am ajuns să îi tachinez (nu pentru că îi iubesc), de fapt, să îi jignesc, să îi determin să îmi dea ignore electrocutându-i din cuvinte. Să mă lase în pace şi să-şi şteargă din cap orice imagine despre mine. Să nu mă mai invadeze cu prostie.
Numai că eu sunt cinică, un fel de parşivă, aia mică care poate fi arătată cu degetul pentru ce scrie aici. Aşa că e momentul să profit de oamenii proşti.
Când am făcut blogul ăsta, mă gândeam să scriu doar despre cinism, cum se desfăşoară el la mine, că îl consider sinceritate maximă, că nu e nimic rău în asta. Apoi mi-am dat seama, din experienţă, că lumea încă nu apreciază sinceritatea, că i se pare ciudat, nu!, că i se pare lipsă de umanitate, că cei care apreciază cinismul nu pot fi consideraţi oameni, ci fiare.
Unii mi-au zis să mă duc dracu cu ideile mele din jurnalul de sub pernă şi să nu mai scriu pe Facebook. Dar nu vreau. La mine nu există "Nu pot". Că nu mai vor să mă vadă online, că nu suportă să le mai zgârâi retina cu ce scriu eu la status. Dar eu cred că sunt invidioşi. Aşa că mă bucur că am duşmani, că sunt discutată, că asta înseamnă că-mi dau importanţă, că într-adevăr dai mai mult importanţă celor care te intrigă şi că au consumat energie proprie, au consumat din ei ca să îmi arate că sunt împotriva mea. Dar nu şi-au dat seama că au avut atâta pathos când şi-au închipuit că m-au jignit şi că eu m-aş fi făcut mai mică decât sunt. Şi la fel nu şi-au dat seama că atunci când discutau între ei la cursurile din R3, mă şi priveau şi am surâs fudulă că iar şi-au umplut timpul gândindu-se la mine.
Ştiu că mulţi s-au simţit la fel de bine ca mine, aproape divin, că le arunci priviri din al nouălea cer. Şi într-adevăr aşa e, într-adevăr te simţi încărcat cu energie, mai ales când realizezi că cei care te critică şi te vorbesc de rău cu orice ocazie sunt sinceri datorită ţie, că i-ai scăpat de ipocrizie.
Am zis că trebuie s-o scriu şi p-asta, să o dau pe bune, adică peste atât. Să fiu mai mult decât sinceră, să fiu aproape cinică. Să nu mă mai fâstâcesc şi să fiu într-adevăr nesimţită. Aşa că nu regret nimic, că asta ar însemna să păcătuiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu