În extaz, lumea iese de sub simţurile tale şi tu începi să uiţi de intimitatea ta. Până şi timpul ţi se pare naiv în faţa trăirilor tale, pulsate dincolo de piele. E cazul în care laşi înapoi spaţiul citadin şi privirea ta fixează curioasă tot ce se află înainte. E vremea în care carnea şi oasele tale devin un spirit întreţinut de senzaţii. Creierul tău percepe realitatea în care eşti şi te bucuri că nu o afli dintr-o carte de poveşti. Te pregăteşti pentru orgasm vizual şi îţi înhami picioarele la un drum românesc.
Încă nu te-ai lămurit despre ce îţi zic. Călătoria mea începe aici. Vorbesc despre România Carpaţilor bătuţi de atâtea călcâie şi priviri cât mai elastice. E timpul să iei la tălpi pământurile naţionale şi hotărăşti să explorezi zona Branului mai apropiată de soare. Prefer sfârşitul expediţiei. E impresionant şi te face să zâmbeşti, pentru a zecea oară, că te afli în ţara ta. Peisajul de sub genele tale îţi dezvăluie fugitiv un sat stând ghemotoc în Depresiunea Rucăr.
De pe şoseaua ce ia forma serpentinelor, ţi se pare că, în văile munţilor, casele s-au ridicat ca nişte ciuperci colorate ca să fie înţepate de razele solare. Sau ca tu, om în căutarea României frumoase, să îţi lipeşti ochii de geamul maşinii doar pentru a le transmite mii de uimiri.
Încă nu te-ai lămurit despre ce îţi zic. Călătoria mea începe aici. Vorbesc despre România Carpaţilor bătuţi de atâtea călcâie şi priviri cât mai elastice. E timpul să iei la tălpi pământurile naţionale şi hotărăşti să explorezi zona Branului mai apropiată de soare. Prefer sfârşitul expediţiei. E impresionant şi te face să zâmbeşti, pentru a zecea oară, că te afli în ţara ta. Peisajul de sub genele tale îţi dezvăluie fugitiv un sat stând ghemotoc în Depresiunea Rucăr.
De pe şoseaua ce ia forma serpentinelor, ţi se pare că, în văile munţilor, casele s-au ridicat ca nişte ciuperci colorate ca să fie înţepate de razele solare. Sau ca tu, om în căutarea României frumoase, să îţi lipeşti ochii de geamul maşinii doar pentru a le transmite mii de uimiri.
Când treci prin Culoarul Rucăr-Bran, devii un hoţ care fură priveliştea dintr-un şir de priviri. Casele, după care îţi întinzi gâtul să le vezi, se intimidează pe alocuri şi le cauţi dincolo de brazii ce ţin loc de zid de cetate. În drum spre Dâmbovicioara, vezi cum munţii îşi iau distanţă faţă de şosea, devin fundal pentru tabloul peisagistic românesc şi îşi ascund altitudinea printre nori.
Dâmbovicioara. De data asta, un sat care nu e uitat de lume. Cel puţin nu de către români. Îţi vine să-i spui sat orăşenesc. Aici stau cochete, numai pentru turişti, viluţe aflate lângă drumul care taie şerpuind localitatea. Drum asfaltat, nu ridicături sau vârtejuri de praf. Doar 5 km de mers uşor până la Peştera din sat, pentru care curiozitatea ta va fi mult mai pregătită decât picioarele tale.
Dâmbovicioara. De data asta, un sat care nu e uitat de lume. Cel puţin nu de către români. Îţi vine să-i spui sat orăşenesc. Aici stau cochete, numai pentru turişti, viluţe aflate lângă drumul care taie şerpuind localitatea. Drum asfaltat, nu ridicături sau vârtejuri de praf. Doar 5 km de mers uşor până la Peştera din sat, pentru care curiozitatea ta va fi mult mai pregătită decât picioarele tale.
O cascadă minionă îţi fură din timp imaginaţia fără să-ţi dai seama şi îi faci poze atâtea minute cât să nu le numeri. Mai spectaculoase decât atât sunt Cheile Dâmbovicioarei. Nu au lacăt, au o deschidere frumoasă către peisaj. Munţii, înalţi şi stâncoşi, lasă un pârâu să curgă acustic spre Dâmboviţa şi o şosea să se întindă fără gropi spre Peştera Dâmbovicioara. Până acolo, privirea ţi se împiedică de câteva pensiuni din lemn ridicate în liniştea Pietrei Craiului. Îţi vine să anulezi pentru totdeauna agitaţia orăşenească, trasportul în comun, facultatea sau locul de muncă ca să exploatezi cu ochii traseele masivelor muntoase.
Între timp, ajungi să urci treptele Dâmbovicioarei. Aici, mai impresionanţi decât peştera sunt ghizii vizitatorilor. Aici muncesc cei mai tineri oameni ai României. Doisprezece copii, fete şi băieţi între 6 şi 12 ani, spun aceeaşi poveste pentru fiecare nou-venit. Din când în când îţi amintesc să ai grijă la cap.
În Peştera Dâmbovicioara ai de văzut silueta unui elefant formată în perete, capul unui şarpe, o piele de leopard formată pe tavan şi silueta unui ţap împietrit. Peştera are două ieşiri secrete, dar au fost astupate de către săteni ca să nu cadă vitele în ele. „Un centimetru de stalagnite se formează în 100 de ani”, ne informează micul nostru ghid fără salariu. Toţi copiii de aici fac voluntariat. Ştefania are 11 ani şi înlocuieşte joaca cu voluntariatul, în vacanţa de vară. Îi place. Primeşte bani de la cine-i dă. Refuză sendvişuri, pentru că bunicii au pensiune lângă peşteră. Studiază vioară şi pian de 5 ani şi când o să fie mare o să lase peştera ca să se lanseze prin muzică. Sora ei este cel mai mic ghid. Are 6 ani şi câteodată are scurte ezitări în recitare. Dar un adult nu s-ar potrivi rolului ei. Poate că nu pleci cu o impresie bună, dar când o să-i asculţi pe copiii ăştia, peştera o să ţi se pară mai frumoasă. Merită drumul până aici şi continuarea lui.
********Un articol pentru www.traiesteromaneste.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu