Declaraţie de dragoste pentru nimeni

Mă gândeam cum să te alint, să te simţi zeu fără să te mint. Te-aş fi vrut infinitul în care să mă scald târziu în noapte sau ziua, la apus de soare. Mă gândeam că ai nevoie de amintiri cu mine pe care să le cauţi în rafturi prăfuite. Să te uimeşti iar cât m-am schimbat, cât de mult ne-am schimbat de fapt. Să îţi fie dor de lucrurile absurde pe care visam să le facem.

Credeam că iubirea ţine cât palmele noastre transpiră una în alta, cât ne-am gândit la noi fără ne pătrundem privirile în ochi, cât am pulsat trăiri fără să ştim ceva despre noi.
Mă imaginam cu tine pe un măidan la capăt de lume sau să lenevim închişi la o margine de lac, voiam să ştergem spaţiul dintre noi, să topim iceberg-uri când ne iubim, să naştem alte mituri. Credeam că sunt ca o bucată de mătase care vrei să se întindă pe tine şi să te umple de fiori pe care să nu-i controlezi, credeam că o să şifonăm cearceafuri albe şi o să le pătăm cu iubire agitată, că o să ne arcuim trupurile împreună ca din mine şi tine să iasă copii blonzi. Că o să împrăştiem extaz şi că o să pulsăm cu acelaşi ritm. Credeam că o să fim totuşi deasupra lumii, chiar dacă noi vibram în pat.

În fond, speram să apuci să mă găseşti şi în alte dantele, în rochiţe inocente, cu acelaşi ruj roşu pe buze şi aceleaşi unghii scurte. Să luăm micul-dejun pe bolovani, într-un lan de grâu şi să plecăm de acolo după ce am fi numărat de 3 ori 1000 de maci. Să mă înveţi să repar biciclete. Şi, mai ales, să repar viitorul pe care l-am putea continua de azi.