Tocmai am aflat că băiatul perfect pentru fetiţele de 12-14 ani trebuie "să fie brunet, dar nu la faţă" şi "să poarte eşarfă, dar nu ca să-i ţină de cald". Când am scris asta pe Facebook, un brunet (dar nu la faţă) mi-a zis că nu mă crede, că e tot o ideea de-a mea, că înfloresc vorbe ca să mă fac remarcată. Dar el nu le ştie pe fete, nu ştie că în fiecare duminică ne strângem la Komunitas şi devenim feminine. Prin artă. Pictăm, filmăm şi ne filmăm, facem poze cu aparatul Alexandrei şi la sfârşit scriem pentru proiectul nostru: "Feminitate, egalitate, solidaritate". Pentru că scoatem o revistă cu articolele noastre. Ce gândim, ce ne place, ne nu ne place, ce am făcut şi cum am început.
Am început în noiembrie. Era ziua aia când Ema Deica de la Shukar Collective a venit la şcoala nr. 136 din Ferentari . Am învăţat acelaşi lucru de la ea. Fie că eşti brunet la faţă, adică rrom (sau ţigan, dacă îţi vine să zici aşa), din Ferentari, Rahova sau buricul târgului, de pe drumuri de ţară sau şosele urbane, fie că lumea se uită ciudat la tine, tu trebuie să îi arăţi că eşti ambiţios, că ai visuri şi că munceşti pentru ce îţi doreşti. Că, în fond, culoarea pielii nu îţi anulează talentul, nici inteligenţa, nici pe tine ca om. Că e important tot să faci ce-ţi place.
Şi a început să-mi placă de acolo. Deja îmi închipuiam, deja voiam. Să cânt şi eu muzică lăutărească, să-mi învârt pe scenă fusta ţigănească şi să zic cu ritm din glas "Dema, dema madame/ Hai dema, dema/ Hai dema, sumnakai".
Am continuat cu luna fotografiei. Când am vizitat expoziţia Ucăi Marinescu, am văzut mai mult decât poze făcute de un aparat profesionist. Erau momente de viaţă scoase pe hârtie din lumea de la celălalt capăt. Le-am scos şi noi, dar ca pe timpuri. Nu am mai apăsat pe butonul de la DSLR, ci am scos pozele din cutii.
Apoi am pictat. Momente fericite, moment triste, steluţe de atârnat în brad, felicitări de Crăciun, sentimente în culori, pentru că eram inspirate de oamenii pentru care le lucram. Dar am vrut să vedem cum au pictat şi alţii. Ei artişti, noi vizitatori. Aşa că am ajuns la Librăria Triptic. Un loc ca acasă, nu comercial, o clădire cu etaj şi cu ferestre din epoca de aur, cu pereţi pictaţi cu personaje care parcă spun poveşti, pentru că într-adevăr aici şoriceii nu stau între rafturi, ci pe perete citind o carte, iar cucuveaua nu mai umblă noaptea, ci se uită la tine din varul de pe perete. Aici, unde podeaua scârţâie sub talpă şi
unde poţi să răsfoieşti o carte lângă soba de teracotă.
Acum suntem în luna filmului. Am vorbit despre haine şi machiaj. Iar am fost feminine, iar ne-am exprimat. Am stabilit că ne machiem ca să fim la modă, că lumea vrea să te vadă frumoasă, să fii alta când ieşi din casă. Apoi am filmat un interviu cu ele. Despre şcoală, despre materii, că vor discipline creative, că profesorii sunt încă aceiaşi plictisitori. Dar că le place chimia.
Mie îmi place aici. Departe de cifre şi de formulele din tabelul lui Mendeleev, dar aproape de cuvinte şi copii isteţi şi amuzanţi. Şi amintiri feminine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu