Mă gândeam cum să te alint, să te simţi zeu fără să te mint. Te-aş fi vrut infinitul în care să mă scald târziu în noapte sau ziua, la apus de soare. Mă gândeam că ai nevoie de amintiri cu mine pe care să le cauţi în rafturi prăfuite. Să te uimeşti iar cât m-am schimbat, cât de mult ne-am schimbat de fapt. Să îţi fie dor de lucrurile absurde pe care visam să le facem.
Credeam că iubirea ţine cât palmele noastre transpiră una în alta, cât ne-am gândit la noi fără ne pătrundem privirile în ochi, cât am pulsat trăiri fără să ştim ceva despre noi.
Mă imaginam cu tine pe un măidan la capăt de lume sau să lenevim închişi la o margine de lac, voiam să ştergem spaţiul dintre noi, să topim iceberg-uri când ne iubim, să naştem alte mituri. Credeam că sunt ca o bucată de mătase care vrei să se întindă pe tine şi să te umple de fiori pe care să nu-i controlezi, credeam că o să şifonăm cearceafuri albe şi o să le pătăm cu iubire agitată, că o să ne arcuim trupurile împreună ca din mine şi tine să iasă copii blonzi. Că o să împrăştiem extaz şi că o să pulsăm cu acelaşi ritm. Credeam că o să fim totuşi deasupra lumii, chiar dacă noi vibram în pat.
În fond, speram să apuci să mă găseşti şi în alte dantele, în rochiţe inocente, cu acelaşi ruj roşu pe buze şi aceleaşi unghii scurte. Să luăm micul-dejun pe bolovani, într-un lan de grâu şi să plecăm de acolo după ce am fi numărat de 3 ori 1000 de maci. Să mă înveţi să repar biciclete. Şi, mai ales, să repar viitorul pe care l-am putea continua de azi.
sâmbătă, 19 februarie 2011
Vector cinic
"Nu ne pasă ce spune lumea despre noi, atâta timp cât se vorbeşte." - Oliviero Toscani
Sunt într-un exces de gânduri, de idei, de cuvinte pe care vreau să le întind în propoziţii pe blog. Îmi place când scriu în viteză, cînd tastez î din i ca în Dilema Veche, chiar dacă nu am plănuit asta. Apoi mă relaxez dintr-o dată, mai privesc o reclamă la TV, mai ascult ce zice Eminem în căşti, dar continui. Din curiozitate, din dorinţa aia de a afla de ce sunt în stare să scriu şi de a mă surprinde din nou. Ştiu că dacă mă opresc acum din scris, iar mă fâstâcesc, iar stau să mă gândesc cum m-aş exprima mai intens. Ştiu că nu intră mulţi pe blogul meu, că traficul e mic spre nimic. Aşa că scriu pentru mine şi în acelaşi timp le răspund celor care m-au întrebat de ce mi-am făcut blog. Pentru că acum 3 ani toamna era ceva nou, ceva care mă intriga, deşi iniţial am privit bloggingul ca un monstru. Un monstru frumos şi incapabil să se mişte din loc, să facă rău. Monstru doar ca ceva mare, aproape gigant, care ajunge uşor în celălalalt capăt al ţării. Nu uşor. Ajunge instant, ajunge dintr-un click.
Nu am plănuit să scriu zilnic. Nu pot să mă oblig, să servesc ce simt când nu simt. Aş putea deveni vector de opinie, un reflector care să le lumineze minţile altora, să le bag idei în cap, să le manipulez gândirea, să îmi aparţină creierele lor. Dar deocamdată vreau să mi-o luminez pe a mea, să devin onestă cu mine, când mă uit în oglindă să văd adevărul despre mine, nu genele pe care aş putea să nu le mai întind cu rimel. Dar nu pot să renunţ la asta. Nu că nu pot, eu nu vreau. Nu sunt pregătită să nu mai primesc complimente şi priviri lungi în metrou. Nu vreau să fiu ipocrită, să zic că aşa e la modă sau că aşa m-am obişnuit. Nu. Cad în vibraţia aia despre care vorbeam anterior, când cineva mă întreabă dacă am gene false şi tânjesc după momentul când să răspund că sunt naturale, că aşa le am eu lungi sau că şi ele îşi doresc aşa ceva, să atragă priviri ca mine chiar de la fete necunoscute care se uită fix în ochii mei când pleacă metroul de la Unirii.
Unii mi-au zis să mă duc dracu cu ideile mele din jurnalul de sub pernă şi să nu mai scriu pe Facebook. Dar nu vreau. La mine nu există "Nu pot". Că nu mai vor să mă vadă online, că nu suportă să le mai zgârâi retina cu ce scriu eu la status. Dar eu cred că sunt invidioşi. Aşa că mă bucur că am duşmani, că sunt discutată, că asta înseamnă că-mi dau importanţă, că într-adevăr dai mai mult importanţă celor care te intrigă şi că au consumat energie proprie, au consumat din ei ca să îmi arate că sunt împotriva mea. Dar nu şi-au dat seama că au avut atâta pathos când şi-au închipuit că m-au jignit şi că eu m-aş fi făcut mai mică decât sunt. Şi la fel nu şi-au dat seama că atunci când discutau între ei la cursurile din R3, mă şi priveau şi am surâs fudulă că iar şi-au umplut timpul gândindu-se la mine.
Ştiu că mulţi s-au simţit la fel de bine ca mine, aproape divin, că le arunci priviri din al nouălea cer. Şi într-adevăr aşa e, într-adevăr te simţi încărcat cu energie, mai ales când realizezi că cei care te critică şi te vorbesc de rău cu orice ocazie sunt sinceri datorită ţie, că i-ai scăpat de ipocrizie.
Am zis că trebuie s-o scriu şi p-asta, să o dau pe bune, adică peste atât. Să fiu mai mult decât sinceră, să fiu aproape cinică. Să nu mă mai fâstâcesc şi să fiu într-adevăr nesimţită. Aşa că nu regret nimic, că asta ar însemna să păcătuiesc.
Sunt într-un exces de gânduri, de idei, de cuvinte pe care vreau să le întind în propoziţii pe blog. Îmi place când scriu în viteză, cînd tastez î din i ca în Dilema Veche, chiar dacă nu am plănuit asta. Apoi mă relaxez dintr-o dată, mai privesc o reclamă la TV, mai ascult ce zice Eminem în căşti, dar continui. Din curiozitate, din dorinţa aia de a afla de ce sunt în stare să scriu şi de a mă surprinde din nou. Ştiu că dacă mă opresc acum din scris, iar mă fâstâcesc, iar stau să mă gândesc cum m-aş exprima mai intens. Ştiu că nu intră mulţi pe blogul meu, că traficul e mic spre nimic. Aşa că scriu pentru mine şi în acelaşi timp le răspund celor care m-au întrebat de ce mi-am făcut blog. Pentru că acum 3 ani toamna era ceva nou, ceva care mă intriga, deşi iniţial am privit bloggingul ca un monstru. Un monstru frumos şi incapabil să se mişte din loc, să facă rău. Monstru doar ca ceva mare, aproape gigant, care ajunge uşor în celălalalt capăt al ţării. Nu uşor. Ajunge instant, ajunge dintr-un click.
Nu am plănuit să scriu zilnic. Nu pot să mă oblig, să servesc ce simt când nu simt. Aş putea deveni vector de opinie, un reflector care să le lumineze minţile altora, să le bag idei în cap, să le manipulez gândirea, să îmi aparţină creierele lor. Dar deocamdată vreau să mi-o luminez pe a mea, să devin onestă cu mine, când mă uit în oglindă să văd adevărul despre mine, nu genele pe care aş putea să nu le mai întind cu rimel. Dar nu pot să renunţ la asta. Nu că nu pot, eu nu vreau. Nu sunt pregătită să nu mai primesc complimente şi priviri lungi în metrou. Nu vreau să fiu ipocrită, să zic că aşa e la modă sau că aşa m-am obişnuit. Nu. Cad în vibraţia aia despre care vorbeam anterior, când cineva mă întreabă dacă am gene false şi tânjesc după momentul când să răspund că sunt naturale, că aşa le am eu lungi sau că şi ele îşi doresc aşa ceva, să atragă priviri ca mine chiar de la fete necunoscute care se uită fix în ochii mei când pleacă metroul de la Unirii.
Ştiu că sinceritatea e pusă la zid, că are cuţitul la gât, deşi mulţi nu ar recunoaşte că ar face asta. Ei devin instant morali, acele exemple pure, deontologi curaţi, nişte nepătaţi sociali.
Îmi plac sarcasmul şi cinismul. Îmi dau satisfacţie la doză. Sunt ca nişte perfuzii care îmi ţin treaz egocentrismul. Ştiu că dacă recunosc că am prejudecăţi şi că fac discriminări, unii încep să mă condamne, să se cace pe ei ca să aibă cu ce să arunce în mine, să mă considere needucată sau bolnavă de imoralitate.
Dar am ajuns să îi tachinez (nu pentru că îi iubesc), de fapt, să îi jignesc, să îi determin să îmi dea ignore electrocutându-i din cuvinte. Să mă lase în pace şi să-şi şteargă din cap orice imagine despre mine. Să nu mă mai invadeze cu prostie.
Numai că eu sunt cinică, un fel de parşivă, aia mică care poate fi arătată cu degetul pentru ce scrie aici. Aşa că e momentul să profit de oamenii proşti.
Când am făcut blogul ăsta, mă gândeam să scriu doar despre cinism, cum se desfăşoară el la mine, că îl consider sinceritate maximă, că nu e nimic rău în asta. Apoi mi-am dat seama, din experienţă, că lumea încă nu apreciază sinceritatea, că i se pare ciudat, nu!, că i se pare lipsă de umanitate, că cei care apreciază cinismul nu pot fi consideraţi oameni, ci fiare.
Unii mi-au zis să mă duc dracu cu ideile mele din jurnalul de sub pernă şi să nu mai scriu pe Facebook. Dar nu vreau. La mine nu există "Nu pot". Că nu mai vor să mă vadă online, că nu suportă să le mai zgârâi retina cu ce scriu eu la status. Dar eu cred că sunt invidioşi. Aşa că mă bucur că am duşmani, că sunt discutată, că asta înseamnă că-mi dau importanţă, că într-adevăr dai mai mult importanţă celor care te intrigă şi că au consumat energie proprie, au consumat din ei ca să îmi arate că sunt împotriva mea. Dar nu şi-au dat seama că au avut atâta pathos când şi-au închipuit că m-au jignit şi că eu m-aş fi făcut mai mică decât sunt. Şi la fel nu şi-au dat seama că atunci când discutau între ei la cursurile din R3, mă şi priveau şi am surâs fudulă că iar şi-au umplut timpul gândindu-se la mine.
Ştiu că mulţi s-au simţit la fel de bine ca mine, aproape divin, că le arunci priviri din al nouălea cer. Şi într-adevăr aşa e, într-adevăr te simţi încărcat cu energie, mai ales când realizezi că cei care te critică şi te vorbesc de rău cu orice ocazie sunt sinceri datorită ţie, că i-ai scăpat de ipocrizie.
Am zis că trebuie s-o scriu şi p-asta, să o dau pe bune, adică peste atât. Să fiu mai mult decât sinceră, să fiu aproape cinică. Să nu mă mai fâstâcesc şi să fiu într-adevăr nesimţită. Aşa că nu regret nimic, că asta ar însemna să păcătuiesc.
vineri, 18 februarie 2011
Nu îmi pasă ce fac ceilalţi, dar mă interesează de ce
Evit să dau sfaturi. Nu vreau să devin vinovată pentru ce ar putea face alţii. La fel evit să cer sfaturi. E drept că s-a întâmplat să îmi spun părerea şi să le-o şi cer unora. Dar de când mă ştiu, nu am suport gândul că cineva ar putea decide în locul meu. Mereu îmi zic că devin handicapată dacă cineva hotărăşte pentru mine, dacă apare acel el sau sau acea ea care să-mi influenţeze deciziile, gândurile şi toate simţurile.
Mă iubesc. Şi asta mă face mult mai fericită decât oamenii care nu ţin ei înşişi la ei. Nu pot fi împotriva narcismului şi egocentrismului, că asta înseamnă să mă neg pe mine. Nu pot să nu mă apreciez, să nu mă cred un mic buric al Pământului, chiar dacă sunt VIP doar între pereţii mei şi să nu zic că nu am atâta imaginaţie încât să-mi închipui lumea fără mine. Numai când zic "LUMEA", mă apucă un fel de vibraţie şi simt cum circulă prin mine un amor propriu scăpat acum din lanţuri şi pus să devoreze orice fărâmă care mi-ar contrazice toată iubirea asta internă. Iar asta mă face să-i privesc pe unii un pic mai mici decât mine şi pe alţii să nu-i privesc deloc. Şi nu mă refer doar la fizicul meu imperfect, care e sursă de avantaje, care m-a scos din situaţii, care m-a scăpat de bătaie. Care îmi dă un tupeu încordat dacă e să-i jignesc pe alţii, iar ei nu m-ar lovi. Şi nu pentru că n-ar îndrăzni, ci pentru că îi apucă mila, că îşi dau seama că nu au cine să se bată. Că, în fond, nu-ţi poţi exersa pumnul în obrazul unui om pe care ai avea ocazia să-l porţi ca poşeta la subraţ.
Când am cerut păreri, am făcut asta din surplus de vanitate, de a îmi arăta iarăşi şi de a le arăta că tot ce cred eu e cel mai important, că egalează cu oxigenul, că dacă e să-mi pună cineva ştreangul de gât, eu o să fiu aia.
Nu bag în seamă niciun sfat care vine fără să îl cer, care e mai gratuit decât Adevărul de seară de la metrou, pentru că orgoliul meu cântăreşte mai mult decât mine şi pentru că, în acelaşi timp, e vorba de orgoliul celui de la care vine de a-i convinge pe alţii să facă ca el şi care a mai avut de bifat un moment de manipulare şi glorie personală.
Chiar nu îţi dai seama că schimbi destine aiurea, că -atunci când îi zici "Să nu faci ca mine, că eu am păţit-o şi ştiu cum e"- tu nu-l mai laşi să experimenteze, să îşi dea seama dacă într-adevăr îi face rău sau îl ajută, că îi pui lacăte când trebuie să rişte şi că, de fapt, nu riscă să afle ceva nou sau care îi poate fi de folos, că în fond trebuie să ne dăm singuri cu capul de pragul de sus sau chiar de jos ca să putem trecem peste el ?!
Ştiu că m-ai contrazice, că ai fi primul care mi-ar da pumnul ăla în plex. Doar că mie îmi place să risc şi o să încep iar să jignesc, să zic că într-adevăr cel care are nevoie de sfaturi e proaspăt ca o balegă. Dar să îţi aduci aminte de asta: nu îmi pasă ce fac ceilalţi, dar mă interesează de ce.
Ascultă asta
Mă iubesc. Şi asta mă face mult mai fericită decât oamenii care nu ţin ei înşişi la ei. Nu pot fi împotriva narcismului şi egocentrismului, că asta înseamnă să mă neg pe mine. Nu pot să nu mă apreciez, să nu mă cred un mic buric al Pământului, chiar dacă sunt VIP doar între pereţii mei şi să nu zic că nu am atâta imaginaţie încât să-mi închipui lumea fără mine. Numai când zic "LUMEA", mă apucă un fel de vibraţie şi simt cum circulă prin mine un amor propriu scăpat acum din lanţuri şi pus să devoreze orice fărâmă care mi-ar contrazice toată iubirea asta internă. Iar asta mă face să-i privesc pe unii un pic mai mici decât mine şi pe alţii să nu-i privesc deloc. Şi nu mă refer doar la fizicul meu imperfect, care e sursă de avantaje, care m-a scos din situaţii, care m-a scăpat de bătaie. Care îmi dă un tupeu încordat dacă e să-i jignesc pe alţii, iar ei nu m-ar lovi. Şi nu pentru că n-ar îndrăzni, ci pentru că îi apucă mila, că îşi dau seama că nu au cine să se bată. Că, în fond, nu-ţi poţi exersa pumnul în obrazul unui om pe care ai avea ocazia să-l porţi ca poşeta la subraţ.
Când am cerut păreri, am făcut asta din surplus de vanitate, de a îmi arăta iarăşi şi de a le arăta că tot ce cred eu e cel mai important, că egalează cu oxigenul, că dacă e să-mi pună cineva ştreangul de gât, eu o să fiu aia.
Nu bag în seamă niciun sfat care vine fără să îl cer, care e mai gratuit decât Adevărul de seară de la metrou, pentru că orgoliul meu cântăreşte mai mult decât mine şi pentru că, în acelaşi timp, e vorba de orgoliul celui de la care vine de a-i convinge pe alţii să facă ca el şi care a mai avut de bifat un moment de manipulare şi glorie personală.
Chiar nu îţi dai seama că schimbi destine aiurea, că -atunci când îi zici "Să nu faci ca mine, că eu am păţit-o şi ştiu cum e"- tu nu-l mai laşi să experimenteze, să îşi dea seama dacă într-adevăr îi face rău sau îl ajută, că îi pui lacăte când trebuie să rişte şi că, de fapt, nu riscă să afle ceva nou sau care îi poate fi de folos, că în fond trebuie să ne dăm singuri cu capul de pragul de sus sau chiar de jos ca să putem trecem peste el ?!
Ştiu că m-ai contrazice, că ai fi primul care mi-ar da pumnul ăla în plex. Doar că mie îmi place să risc şi o să încep iar să jignesc, să zic că într-adevăr cel care are nevoie de sfaturi e proaspăt ca o balegă. Dar să îţi aduci aminte de asta: nu îmi pasă ce fac ceilalţi, dar mă interesează de ce.
Ascultă asta
marți, 15 februarie 2011
Cît de studenţească e Ziua Chiulului?
Îmi plac zilele astea banale de marţi cînd mă plimb de colo-colo şi scriu exact ce trăiesc, chiar şi "cînd" cu î din i. Acum lenevesc pe aici, prin ASE şi mă gîndesc (nu ştiu de ce dracu tot apăs pe î în loc de â, când/cînd nici nu lucrez la Dilema Veche)... Mă simt un pic ciudat. Am impresia că lumea citeşte ce scriu eu aici. Tocmai am plecat de la seminarul de Jurnalism online şi iarăşi m-am fâstîcit, iarăşi mi-am schimbat visurile. Acum vreau să lucrez pentru online. Îmi place că aici e gălăgie, că e aglomerat, că e multă lume, adică studenţi agitaţi şi asta mă inspiră. Cred că îmi doresc să fac jurnalism scris în direct. Să apară informaţia pe site în timp real, să scriu că a crăpat Iliescu în timp ce moare sau cît de studenţească e Ziua Chiulului. Uite aici:
Curiozităţi de la Alexandru Lupaşcu, iniţiator Ziua Chiulului
Curiozităţi de la Alexandru Lupaşcu, iniţiator Ziua Chiulului
hei!
imi pare bine de cunostinta
vreau si eu sa stiu ce se intampla azi?
adica are loc ceva..
sau e doar virtual..
?
ca e initiativa ta..
ma...daca vrei sa se intample ceva, o sa se intample :)
luni, 14 februarie 2011
Ziua asta e despre Laura Hăloiu
Când am decis să-ţi scriu asta, era 00:38. M-am gândit să te surprind iar, să fie un fel de amintire. Aşa că am zis să fiu naturală. Îţi mulţumesc că ai făcut proiectele alea la geografie cu mine, că ai lucrat la ele mai mult decât mine chiar dacă profa nu te-a crezut şi a zis că-mi dă 10 doar mie, că m-ai oprit când am vrut să o închid pe Creatza în clasă (Dumnezeule!), că mă apreciezi şi că m-ai îmbrăţişat. Mi-au plăcut ciorba de la tine şi cartofii ăia buni cu nu-ştiu-ce condimente.
La Mulţi Ani! Eu îţi doresc să rămâi la fel de specială ca tine. Ziua asta e despre Laura Hăloiu. :*:*:* >:D<
La Mulţi Ani! Eu îţi doresc să rămâi la fel de specială ca tine. Ziua asta e despre Laura Hăloiu. :*:*:* >:D<
Cred că o să te crizezi un pic că am pus poza asta, dar să nu mă ciufuleşti tare.
sâmbătă, 12 februarie 2011
După-amiaza cu amintiri feminine
Tocmai am aflat că băiatul perfect pentru fetiţele de 12-14 ani trebuie "să fie brunet, dar nu la faţă" şi "să poarte eşarfă, dar nu ca să-i ţină de cald". Când am scris asta pe Facebook, un brunet (dar nu la faţă) mi-a zis că nu mă crede, că e tot o ideea de-a mea, că înfloresc vorbe ca să mă fac remarcată. Dar el nu le ştie pe fete, nu ştie că în fiecare duminică ne strângem la Komunitas şi devenim feminine. Prin artă. Pictăm, filmăm şi ne filmăm, facem poze cu aparatul Alexandrei şi la sfârşit scriem pentru proiectul nostru: "Feminitate, egalitate, solidaritate". Pentru că scoatem o revistă cu articolele noastre. Ce gândim, ce ne place, ne nu ne place, ce am făcut şi cum am început.
Am început în noiembrie. Era ziua aia când Ema Deica de la Shukar Collective a venit la şcoala nr. 136 din Ferentari . Am învăţat acelaşi lucru de la ea. Fie că eşti brunet la faţă, adică rrom (sau ţigan, dacă îţi vine să zici aşa), din Ferentari, Rahova sau buricul târgului, de pe drumuri de ţară sau şosele urbane, fie că lumea se uită ciudat la tine, tu trebuie să îi arăţi că eşti ambiţios, că ai visuri şi că munceşti pentru ce îţi doreşti. Că, în fond, culoarea pielii nu îţi anulează talentul, nici inteligenţa, nici pe tine ca om. Că e important tot să faci ce-ţi place.
Şi a început să-mi placă de acolo. Deja îmi închipuiam, deja voiam. Să cânt şi eu muzică lăutărească, să-mi învârt pe scenă fusta ţigănească şi să zic cu ritm din glas "Dema, dema madame/ Hai dema, dema/ Hai dema, sumnakai".
Am continuat cu luna fotografiei. Când am vizitat expoziţia Ucăi Marinescu, am văzut mai mult decât poze făcute de un aparat profesionist. Erau momente de viaţă scoase pe hârtie din lumea de la celălalt capăt. Le-am scos şi noi, dar ca pe timpuri. Nu am mai apăsat pe butonul de la DSLR, ci am scos pozele din cutii.
Apoi am pictat. Momente fericite, moment triste, steluţe de atârnat în brad, felicitări de Crăciun, sentimente în culori, pentru că eram inspirate de oamenii pentru care le lucram. Dar am vrut să vedem cum au pictat şi alţii. Ei artişti, noi vizitatori. Aşa că am ajuns la Librăria Triptic. Un loc ca acasă, nu comercial, o clădire cu etaj şi cu ferestre din epoca de aur, cu pereţi pictaţi cu personaje care parcă spun poveşti, pentru că într-adevăr aici şoriceii nu stau între rafturi, ci pe perete citind o carte, iar cucuveaua nu mai umblă noaptea, ci se uită la tine din varul de pe perete. Aici, unde podeaua scârţâie sub talpă şi
unde poţi să răsfoieşti o carte lângă soba de teracotă.
Acum suntem în luna filmului. Am vorbit despre haine şi machiaj. Iar am fost feminine, iar ne-am exprimat. Am stabilit că ne machiem ca să fim la modă, că lumea vrea să te vadă frumoasă, să fii alta când ieşi din casă. Apoi am filmat un interviu cu ele. Despre şcoală, despre materii, că vor discipline creative, că profesorii sunt încă aceiaşi plictisitori. Dar că le place chimia.
Mie îmi place aici. Departe de cifre şi de formulele din tabelul lui Mendeleev, dar aproape de cuvinte şi copii isteţi şi amuzanţi. Şi amintiri feminine...
vineri, 11 februarie 2011
Ceauşescu: Alo! Alo!
Băsescu: Nea Nicu, dă-te jos din balcon, că iarna nu-i ca vara.
Ceauşescu:---^----------------
Vanghelie: Împuşcatul, care este...
Năstase: De data asta eu număr ouăle la recensământ.
Becali: Amin! Acum pot să-mi fac o biserică.
Geoană: Mihaela, dragostea mea, o să câştigăm.
Băsescu: Mircică, de azi graniţele sunt deschise.
Băsescu: Nea Nicu, dă-te jos din balcon, că iarna nu-i ca vara.
Ceauşescu:---^----------------
Vanghelie: Împuşcatul, care este...
Năstase: De data asta eu număr ouăle la recensământ.
Becali: Amin! Acum pot să-mi fac o biserică.
Geoană: Mihaela, dragostea mea, o să câştigăm.
Băsescu: Mircică, de azi graniţele sunt deschise.
marți, 8 februarie 2011
Cuvinte ciufulite să fie!
Ăsta e altu'. Alt blog unde mă ciufulesc în vorbe. Pentru că nu mai pot să intru pe www.marinelaoprea.blogspot.com . Aşa că m-am resuscitat. Virtual. Până la următorul articol, să fie răsfăţ intelectual. Şi să ne ţinem părul drept.
Chiar aşa e. Viaţa m-a ciufulit de atâtea ori încât am crezut că o să mă tund zero. Acum, mi-l îndrept cu placa.
Chiar aşa e. Viaţa m-a ciufulit de atâtea ori încât am crezut că o să mă tund zero. Acum, mi-l îndrept cu placa.
Rucăr-Bran şi Dâmbovicioara, legături spectaculoase
31 Aug 2010
În extaz, lumea iese de sub simţurile tale şi tu începi să uiţi de intimitatea ta. Până şi timpul ţi se pare naiv în faţa trăirilor tale, pulsate dincolo de piele. E cazul în care laşi înapoi spaţiul citadin şi privirea ta fixează curioasă tot ce se află înainte. E vremea în care carnea şi oasele tale devin un spirit întreţinut de senzaţii. Creierul tău percepe realitatea în care eşti şi te bucuri că nu o afli dintr-o carte de poveşti. Te pregăteşti pentru orgasm vizual şi îţi înhami picioarele la un drum românesc.
Încă nu te-ai lămurit despre ce îţi zic. Călătoria mea începe aici. Vorbesc despre România Carpaţilor bătuţi de atâtea călcâie şi priviri cât mai elastice. E timpul să iei la tălpi pământurile naţionale şi hotărăşti să explorezi zona Branului mai apropiată de soare. Prefer sfârşitul expediţiei. E impresionant şi te face să zâmbeşti, pentru a zecea oară, că te afli în ţara ta. Peisajul de sub genele tale îţi dezvăluie fugitiv un sat stând ghemotoc în Depresiunea Rucăr.
De pe şoseaua ce ia forma serpentinelor, ţi se pare că, în văile munţilor, casele s-au ridicat ca nişte ciuperci colorate ca să fie înţepate de razele solare. Sau ca tu, om în căutarea României frumoase, să îţi lipeşti ochii de geamul maşinii doar pentru a le transmite mii de uimiri.
Încă nu te-ai lămurit despre ce îţi zic. Călătoria mea începe aici. Vorbesc despre România Carpaţilor bătuţi de atâtea călcâie şi priviri cât mai elastice. E timpul să iei la tălpi pământurile naţionale şi hotărăşti să explorezi zona Branului mai apropiată de soare. Prefer sfârşitul expediţiei. E impresionant şi te face să zâmbeşti, pentru a zecea oară, că te afli în ţara ta. Peisajul de sub genele tale îţi dezvăluie fugitiv un sat stând ghemotoc în Depresiunea Rucăr.
De pe şoseaua ce ia forma serpentinelor, ţi se pare că, în văile munţilor, casele s-au ridicat ca nişte ciuperci colorate ca să fie înţepate de razele solare. Sau ca tu, om în căutarea României frumoase, să îţi lipeşti ochii de geamul maşinii doar pentru a le transmite mii de uimiri.
Când treci prin Culoarul Rucăr-Bran, devii un hoţ care fură priveliştea dintr-un şir de priviri. Casele, după care îţi întinzi gâtul să le vezi, se intimidează pe alocuri şi le cauţi dincolo de brazii ce ţin loc de zid de cetate. În drum spre Dâmbovicioara, vezi cum munţii îşi iau distanţă faţă de şosea, devin fundal pentru tabloul peisagistic românesc şi îşi ascund altitudinea printre nori.
Dâmbovicioara. De data asta, un sat care nu e uitat de lume. Cel puţin nu de către români. Îţi vine să-i spui sat orăşenesc. Aici stau cochete, numai pentru turişti, viluţe aflate lângă drumul care taie şerpuind localitatea. Drum asfaltat, nu ridicături sau vârtejuri de praf. Doar 5 km de mers uşor până la Peştera din sat, pentru care curiozitatea ta va fi mult mai pregătită decât picioarele tale.
Dâmbovicioara. De data asta, un sat care nu e uitat de lume. Cel puţin nu de către români. Îţi vine să-i spui sat orăşenesc. Aici stau cochete, numai pentru turişti, viluţe aflate lângă drumul care taie şerpuind localitatea. Drum asfaltat, nu ridicături sau vârtejuri de praf. Doar 5 km de mers uşor până la Peştera din sat, pentru care curiozitatea ta va fi mult mai pregătită decât picioarele tale.
O cascadă minionă îţi fură din timp imaginaţia fără să-ţi dai seama şi îi faci poze atâtea minute cât să nu le numeri. Mai spectaculoase decât atât sunt Cheile Dâmbovicioarei. Nu au lacăt, au o deschidere frumoasă către peisaj. Munţii, înalţi şi stâncoşi, lasă un pârâu să curgă acustic spre Dâmboviţa şi o şosea să se întindă fără gropi spre Peştera Dâmbovicioara. Până acolo, privirea ţi se împiedică de câteva pensiuni din lemn ridicate în liniştea Pietrei Craiului. Îţi vine să anulezi pentru totdeauna agitaţia orăşenească, trasportul în comun, facultatea sau locul de muncă ca să exploatezi cu ochii traseele masivelor muntoase.
Între timp, ajungi să urci treptele Dâmbovicioarei. Aici, mai impresionanţi decât peştera sunt ghizii vizitatorilor. Aici muncesc cei mai tineri oameni ai României. Doisprezece copii, fete şi băieţi între 6 şi 12 ani, spun aceeaşi poveste pentru fiecare nou-venit. Din când în când îţi amintesc să ai grijă la cap.
În Peştera Dâmbovicioara ai de văzut silueta unui elefant formată în perete, capul unui şarpe, o piele de leopard formată pe tavan şi silueta unui ţap împietrit. Peştera are două ieşiri secrete, dar au fost astupate de către săteni ca să nu cadă vitele în ele. „Un centimetru de stalagnite se formează în 100 de ani”, ne informează micul nostru ghid fără salariu. Toţi copiii de aici fac voluntariat. Ştefania are 11 ani şi înlocuieşte joaca cu voluntariatul, în vacanţa de vară. Îi place. Primeşte bani de la cine-i dă. Refuză sendvişuri, pentru că bunicii au pensiune lângă peşteră. Studiază vioară şi pian de 5 ani şi când o să fie mare o să lase peştera ca să se lanseze prin muzică. Sora ei este cel mai mic ghid. Are 6 ani şi câteodată are scurte ezitări în recitare. Dar un adult nu s-ar potrivi rolului ei. Poate că nu pleci cu o impresie bună, dar când o să-i asculţi pe copiii ăştia, peştera o să ţi se pară mai frumoasă. Merită drumul până aici şi continuarea lui.
********Un articol pentru www.traiesteromaneste.ro
Jartiere în 331
10 decembrie 2010
Se uită la tine cum se uită la unghiile ei. Îşi ţine geanta pe umăr cum nu te-ar ţine de mână. Îţi zice să nu.i mai pui mâna pe cap. Acum o oră şi-a întins părul. N-o mai atinge, n-auzi cum ţipă Anna? Are tocuri sub călcâi. Nu vrei s-o vezi în ţărână. Ai timp s-o întinzi în altă parte. Nu ca pate-ul, că nu-i e mereu foame. De cinci minute vorbeşte în continuu, mai puţin coerent. E aproape nebună. Dar tu o vezi la fel de bună. Îţi zice nervoasă, de-i pică ţigara dintre buze, că mâine pleacă unde e altă lume. Nu, nu în cosmos. Încă are plombe în gură.
Alice
Timp virtual
24 decembrie 2010
să nu.i spui Soarelui că mi.au căzut pleoapele peste ochi
să nu.i spui Ploii că pielea mi se va usca
şi că azi a fost ultima oară
când ea m.a putut scăldasă nu.i spui Zăpezii că în iarna următoare
nu o voi mai rula şi nu va mai fi suport pentru sania mea
să nu.i spui nici Lunii că din noaptea asta
nu.i voi mai deschide fereastra să.mi ţină de urât
în camera mea
şi spune.le Stelelor să nu mai cadă
că îşi va pune altcineva dorinţe când nu voi mai fi Eu
spune.i şi Fulgerului să nu mai despice Cerul
că va sosi momentul când nu.l voi mai fotografia
spune.i Ierbii din Cişmigiu
să nu mai pastreze loc pentru odihna mea
spune.le Macilor singuratici că Sufletul meu va adia pe undeva
şi că se apropie clipa când nu îi voi mai vizita
mergi pâna afară şi spune.i Noroiului să se usuce acum
căci nu mai e timp să.l răsfăţ cu pantofii mei
du.te la ceasul de la Unirii şi roagă.l să.şi dea jos limbile
şi să.mi lase moştenire Timpul lui, Soarele care l.a încălzit
şi Ploaia care l.a răcorit, şi Noroiul în care stă înfipt,
Luna care nu îl tulbură şi Zăpada pe care o topeşte prin curgerea sa
adu.i aminte Vântului că de mâine nu.mi va mai despica părul
şi nu va mai pune praf pe faţa mea
şi un ultim lucru să mai faci
povesteste.i Lumii reale de dincolo de uşa meacă sunt prizonieră în lumea artificială şi că încerc
să fiu umană pe Google, Facebook şi cele care vor urma.
Prima scrisoare pentru Moş Crăciun
22 decembrie 2010
Ţi-aş spune cât de tânăr eşti în melodia de la Andre şi cât de bătrân eşti pentru mine. Dar acum vreau să scriu scrisoarea asta aşa cum îmi vine. Fără nicio logică, să curgă cuvintele de la sine. Fără să-ţi dea impresia că.mi pică ochii din orbite. E doar o simplă amăgire.
Aş scrie şi despre tine, aş spune încă o dată că eşti aceeaşi lipsă de iubire. Între timp îmi revin şi zic că mâine vreau să.mi fac de cap. Pentru că e miercuri, că zăpada e murdară, că iarba din Izvor e verde, că azi am luat 116 că mi-a fost lene să cobor la metrou, că am biroul aglomerat de ciocolată şi creme, că hainele sunt aranjate încât să cadă peste mine, că îmi place liftul din Unirea. Motive idioate sunt 1707.
Încă sunt nebună. Urmuz style cică. Pe Calea Victoriei nu am ajuns totuşi să alerg desculţă. Iar Allexa îmi cere acum răspunsuri care să nu fie evazive. Îi zic că n-am niciun răspuns, că eu scriu total aiurea. Cu sau fără scop sau scrupule, eu scriu cum îmi convine. Levitez la mine în cameră. O melodie rulează în iTunes ca roata unei căruţe care ridică praf pe drum de ţară acolo unde Moldova se întinde pe lângă Siret. Acelaşi ton, acelaşi sunet, iar eu o mişcare destul de egocentrică.
Arno Cost –Souvenir trece acum din căşti în urechile mele. Şi mi se intersectează în minte toate amintirile. Cu cine m-am întâlnit ieri, câte cursuri am ratat ca să fiu la conferinţe, la câte cafenele trebuie să merg în 2011, ce geantă voiam să-mi iau la începutul lunii, că mă învârt o oră în piaţă pentru un kg de cartofi şi că încă mai vreau să mă dau pe tobogan, că o să vină licenţa şi mie mi se fâlfâie, că la cursul de agenţie Vasas mi-a zis că.s nebună de legat de parcă eu nu ştiu totul despre mine. Până la urmă, ce o să fac mâine şi de câte ori o să-mi mai verific aceleaşi buze roşii în oglindă.
Încă nu ţi-am zis ce e mai tensionat la mine. De ce mi-a sărit Cola din gură când mergeam cu 336 la seminarul de managementul carierei, de ce am furat bani de acasă când aveam 15 ani ca să o duc pe mama la mare când, de fapt, mergeam cu nişte prieteni. De ce în vară eram la miezul nopţii pe o şosea din Braşov şi de ce am stat 3 ore pe munte să prind odată o telecabină.
Cineva tocmai m-a băgat în seamă când are nevoie de mine. De unde pisoii mei să ştiu eu de ce-i tremură imaginea de pe un CD??? O fi apărut Parkinson-ul virtual.
Mi se pare că am fost prea cuminte. Că am ieşit şefă de promoţie în liceu se trage de păr cu 1 pe care l-am luat la religie şi cu fiecare dată când am copiat la istorie. Am deschis caietul pe catedră când diriga şi.a închipuit că învăţasem şi pentru testul ăla. Pierdusem juma de calciu când mi.a zis să-i iau locul ca să nu copieze colegii de la mine, când de fapt ea a stat numai cu spatele la mine. Că nu am avut nicio restanţă îşi sparge capul cu ziua în care domnul Petcu m-a făcut de râs în amfiteatru. Stăteam pe oricare dintre băncile alea care scârţâie în R3, când s-a ridicat nervos de la catedră. „Asta e Biblia ta, dobitoaco?!” Să-mi bag ce nu am dacă ştiu ce revistă răsfoiam. Am găsit.o la colega în bancă. În prima bancă. Ştiu că ăla a fost eveniment pentru cuminţenia mea, dar e înfricoşător ca într-o oră să treci pe la Etajul 6 şi să.ţi spună colegii din alte grupe care n-au fost la MC (Metode de cercetare) „Am auzit că Petcu te.a prins cu revista la curs”.
Stai oleacă, cât să citesc un mesaj. Cineva şi-a dorit să mă facă să râd. "Numai ce am dărâmat un raft cu mălai şi făină în Cora.:)) Nu îţi doreşti să vezi ce haos a ieşit de la întrecerea cu cărucioare. Sunt galben ca un pui de găină. Am mălai în urechi." E acelaşi el căruia îi place să facă lucruri la care să nu mă aştept. Care mi-a zis că nu-i place să-mi răspundă la întrebări şi că nu ştie o tonă de lucruri despre mine, că suntem doar cunoştinţe şi că vrea să sufăr acum pentru că nu l-am sărutat în Costa pe 4 decembrie. Că dintre toate, eu am buzele cele mai subţiri. Acel el care mi-a dat 33 de minute să-l impresionez, deşi n.am fost mai mult decât naturală. Şi cică tot eu sunt aia nesănătoasă...
E 23.16 şi când tocmai vrusei să scriu ce îmi doresc de la Moşu, un spaniol agitat îmi tot dă buzz disperat. Asta e o în zi în care n-ai chef decât să te gândeşti la ale tale, să-ţi fie lene, să reciteşti acelaşi mesaj, să râzi neîncetat şi să trimiţi lumea la celălalt capăt. Numai ca să-i răspund, mă întreabă din nou que hora es în Ro. Es temprano, verdad? Adevărat că mă doare în gaura neagră, că am ieşit în oraş doar pentru prietena aia, că nu vreau ceva de la Moşu, că mă văd zburând din avion sau cel puţin cu umbrela de pe UniBuc.
Vreau acelaşi lucru de la tine. Să treacă timpul mai repede aşa cum se topeşte zăpada pe Bulevardul Unirii, să fie din nou primăvară şi aceeaşi caniculă de astă-vară, să port fusta aia cu talie înaltă, să caut 5 zile o poşetă albastră prin aceleaşi magazine, să intre Nunu la Arte ca să-mi facă o rochie pe care s-o asortez cu nu-ştiu-ce pălărie, să-mi pun la gât papion fosforescent şi să ies pe Magheru cu o fustă din hârtie. Să fac Bucureştiul pe jos între Lacul Morii şi Pantelimon, să mai urc o dată în podul Universităţii şi să nu mă arunc în Dâmboviţa până la Flugtag. Să scriu de ce Anna îşi pierde jartierele în 331 sau când le lasă lângă un bărbat fără să aibă motiv. Încă nu m-am hotărât. Să nu mă schimbi decât de haine, să mă laşi altruistă şi tot atât de egocentrică, să măsor aceeaşi scunzime şi să trăiesc pe aceeaşi lungime de visuri, să fiu înaltă simbolic şi să le dau unora impresia că numai gura e de mine, să nu mă scapi de duşmani că înseamnă că nu mai fac nimic bun, să fiu aceeaşi nesuferită care îi face pe unii din cuvinte, să mai cheltuiesc de 100 de ori bani aiurea. Şi încă o rugăminte. Să mă laşi cu aceleaşi defecte, că eu aşa sunt perfectă.
Nunu, negaţia care spune "Da!"
14 noiembrie 2010
Ştii, ţi-aş spune mai multe, dar mereu îţi apar pene pe care să le umfli. Îţi place să te laud, să-ţi zic că te pricepi cel mai bine să mă faci să râd şi că am nevoie de tine pentru asta. Mi-ai cerut chiar să-ţi prevăd viitorul, să-ţi spun cât de bun vei fi ca DJ, apoi ca fotograf, acum ca designer. Îţi zic că eşti cea mai bună prietenă, deşi tu ai nume de băiat. Dar nu te superi. Nu te superi nici când te ironizez, nici când arunc cu tot vocabularul în tine, nici când îţi zic că eşti prost deşi ştiu că de multe ori eşti mai deştept decât mine.
Mi-ai zis că nu am toată ţigla pe casă, că sunt roboată, că m-am şmecherit de când am intrat la facultate, că sunt băieţaşă, că mă ascund după cafele din cafenele scumpe, că nu sunt mereu ceea ce par, că vrei să scapi de mine. Apoi ai revenit şi ai spus că glumeşti, că tot eu sunt cea care se agită, care pune suflet chiar dacă vorbim pe mess. Câteodată până la 2 noaptea despre nimicuri sufleteşti. Ce cămaşă ţi-ai lua acum, ce pantofi, ce fete îţi plac, cu cine te văd eu la braţ.
Tocmai mi-ai zis că aştepţi cu sufletul la gură ceea ce scriu eu aici. Despre tine, despre mine, dar nu despre amândoi. Despre cum o să fii la bal, cum o să-i laşi pe toţi gură-cască, despre costumul pe care o să-l porţi, că o să ajungi pe bicicletă, vrei să spui că eşti unic. Deja te lauzi. Asta păcătuiesc şi eu aici. Dar ştiu, ştiu sigur. Te cunosc şi ştiu că tu glumeşti, că de fapt mă ironizezi.
Te-aş închiria ca circar, dar tu vrei numai o Vespa, apoi un Mini, apoi un apartament gol în care să stai doar cu iubita. Savage Garden – to the Moon and Back îmi susţine acum inspiraţia. Iar ţie respiraţia. Ştiu pentru ce, dar nu ştiu pentru cine. Statusul tău scos din sirop „Just close your eyes slowly, like you’re waiting for a kiss...” mă scoate pe mine din râs. Şi râd, şi râd. Şi încă râd. Mi se pare că eşti ironic până la ultimul punct. Sau nu văd eu bine. Sau tu suferi în tăcere, sub umor cu vârf de topor.
Ţi-am zis că o să scriu o carte despre tine. Iar te-am lăudat, iar te-ai simţit bine. Ştii şi tu că nu mă pot abţine. „Ai fundă roşie?” cică se va numi. Şi ţi-ai dat seama la ce mă refer. Chiar mult mai bine decât mine. Ştii că e despre momentele când te simţi cel mai frumos, dar nicio fată nu te vede. Şi, de fapt, tu nu le spui. NANANA încă nu ştie, deşi te uiţi la toate pozele cu ea şi zici fudul că ea e un fel de Coco Chanel. Zici că nu e pentru tine, că nu se uită ea la tine, începi să te ironizezi deşi cu un minut în urmă erai tăticul lor. Al golanilor cu care umbli şi despre care afirmi că sunt elevii tăi. Amărâţii de ei! Că tu îi înveţi cum să se îmbrace, iar ei te copiază şi poartă pantalonii suflecaţi ca tine.
Te mai întrebi oare de ce îmi place să vorbesc în fiecare seară cu tine, de ce nu ţi-am dat ignore după prima întâlnire? Şi de ce nu mi-ai dat tu după ce te-am chinuit? După ce m-ai aşteptat o oră jumate la Titan, deşi afară ploua?! Erai la gura de metrou, după 2 ore de şcoală. Mi-ai zis că în 5 minute plecai, dacă nu mai ajungeam. Mereu m-ai aşteptat cel puţin 15 minute, pentru că eu întârziam. Nu era test. Nici răzbunare, nici aroganţă de feminină înţepată. Cred că am stat eu prea mult în oglindă.
Când ne vedem, ne plimbăm prin magazine. Să-mi iau eu tenişi, iar tu jachete. Mă amuzi când zici că bluza aia nu mi se potriveşte, că îmi iau iar geantă roşie, că îmi cumpăr blugi pentru copii. Mă scuzi, dacă stau prea mult în cabină! Am râs tot drumul până acasă, după ce ai probat o jachetă şi ai tras zăvorul de parcă ar fi fost şapte încuietoare la uşa cabinei. Mă credeai în stare să intru peste tine. Era ziua când m-ai plimbat din Băneasa până în Outlet Militari. Ai zis că ai confundat magazinele. Dar eu cred că ai vrut să stai mai mult timp cu mine. Era 4 ianuarie 2009, când am îngheţat în staţii de maşină ca să-ţi iei tu fix jacheta aia, pe care apoi ai pierdut-o.
Ai fost prea timid. Dar ţi-ai revenit. A trebuit să vorbesc prostii, să-ţi zic ce chiloţi port, că vreau sutien galben, că am deja albastru şi negru. „Nu ţineam să-mi spui asta!”, ai zis ca să mă înţepi ca pe un balon. Acum eşti bine. Sau bines, cum zici tu. Deşi uneori te întreb: „Încă îţi mai e ruşine de mine?”.
Mereu am nevoie de tine: să bârfim, să-mi zici că tunzi colegi, că eşti un fel de Brad Pitt în liceu, că unele fete au speranţe goale cu tine. Şi tu ştii tot despre mine. Tot ce simt, tot ce cred, ce-mi place, ce nu-mi place, ce nu vrei să afli. Ştii cu cine ies, cu ce băieţi mă întâlnesc, pe cine am sărutat ieri şi de cine m-am despărţit azi, că plec să mă îmbăt. Ai zis că sunt palalila dacă fac prostia asta. Eram în Gara Lipscani când mi-am adus aminte ce mi-ai spus şi, până la urmă, am mâncat papanaşi.
Ţi-am repetat că eşti ca un frate pentru mine, că ţin foarte mult la tine, că d-aia te strâng în braţe când mă întâlnesc cu tine, că d-aia vorbesc aproape non-stop cu tine. D-aia te şi ajut şi tot d-aia ai nevoie de mine. Să-ţi corectez teme, să-ţi spun o părere, un sfat, zece, o mie, o arhivă întreagă de Messenger care acum e pustie. Dar eu te regăsesc în amintire.Abia ai intrat şi vreau să citeşti asta. În listă la mine apari Nunu IC. Nunu mereu UNU. Iulian mereu ironic. Cristian mereu cu minte. Şi AlăMic pentru mine. Tigru social, niciodată dalmaţian. Pentru că-ţi place când îţi zic că imaginea ta nu e pătată, ci doar copiată.
Era să închid documentul. Dar trebuie să-ţi spun de ce am scris asta. Adică să repet. Că eşti deştept, aproape cel mai deştept dintre prietenii mei. Gândeşti destul de matur, uneori prea matur deşi abia ai împlinit 18 ani. Că mereu dau „Sign out” cu fălcile dilatate de atâta râs, de cât mă faci să râd, să adorm relaxată şi să mă trezesc căutându-te pe mess ca să mă distrezi din nou, şi tot din nou, în fiecare zi, în fiecare seară, de la A până la punct, de la început până la sfârşit, de când te întreb „Ce faci, băi?” şi până trag plapuma peste mine. Şi ştiu că şi mâine tot zi e, tot la fel, tot cu râs ...fără limite... :*:*:*:*:*…………………...........................................................................................
Amintiri din cerebel: un metru jumate de viaţă
30 octombrie 2010
Sunt tonică. Mă pregătesc să alerg desculţă pe Calea Victoriei. Inspir Franceză, Oameni şi Bucureşti. Respir idei. Încă nu am atâta imaginaţie încât să îmi închipui lumea fără mine. Azi sunt fan Gara de Nord. Aranjez cuvinte în propoziţii şi simt ceea ce scriu. Nu beau suc natural, nu trăiesc în turmă, nu mă plictisesc. Iar dacă plâng, nu e de la ceapă. Cică nu am toată ţigla pe casă. N-am nevoie de ea când exploatez lumea cu privirea. Caut senzaţii. Şi m-am găsit. Sunt 1.53 m de piele peste os şi o lungime de visuri cu semn de exclamare. Ştiu că e prea devreme, dar acum ceva timp m-am gândit cum mi-ar plăcea să mor. Ştiu că alţii au gânduri mai exotice, mai hawaiene. Nu, nu îmi programez moartea. Deşi cineva mi-a rezervat deja un loc în iad. Visez doar să mor între norii Cirrocumulus, să aparţin Cerului, să explodez în avion. Vreau să fiu o amintire. Nu de perete. De cerebel.
Vreau să risc. Vreau să mă paraşutez din avion. Nu mai contează dacă o să mor. Pentru orice există un motiv, chiar pentru momentul când într-adevăr trebuia să mor la 9 ani. Într-un accident. Nu, n-am păţit nimic. Doar am spart farul cu capul. A fost prima dată când am zburat. Şi n-am avut paraşută. Am avut doar noroc. Şi da, am aterizat. Pe trotuar. Mi-am zdrelit corpul, picioarele, coatele şi gleznele care n-au mai suportat sandalele. Dar eu eram ruşinată. Eram convinsă că m-am împiedicat, am căzut şi d-aia se uita lumea mirată la mine. Dar eu tocmai mă ridicasem ameţită şi am plecat spre casă. Soţia şoferului m-a întrebat unde mă duc, i-am zis că merg la mama şi apoi m-a luat în braţe. Am leşinat. Când am deschis ochii, o femeie turna apă pe mine. Eram într-o maşină. Mergeam la spital. În patru ore eram acasă. După ce doctorii s-au mirat că am trăit şi că nu am păţit mai nimic. Doar am cutia craniană puţin strâmbă. Nu se observă. Ştiu, eu am fost de vină. Am traservat înainte cu 20 m de trecerea de pietoni. M-am aruncat în faţa maşinii. Nu plănuisem să ajung în Rai. Nici n-am fost acceptată. D-aia vorbesc acum despre amintiri.
Gândeşte. Închide ochii. Pune-ţi urechile. Acum e iarnă. Suntem în ’89 şi dincolo de geam e atmosferă de Polul Nord. Eu sunt încă după buricul mamei. În câteva minute o să ies. „Atenţie, se deschid...”. Deocamdată mă zvârcolesc. Zvârli-m-ar mama odată afară! Azi e Sfântul Andrei. Ocrotitorul României. Ocroti-m-ar de „Maria”, „Mariana”.... „Mărioara?!”. „Pune-i Ileana”, zise tata după o sticlă de băutură. De-acum miroase a alcool. Îl simt din scutec. OK, OK. Rămân la Marinela. Oprea chiar.
Lui îi pare rău. Nu-s moştenitor direct. Nu o să destup fete virgine. Nu e mândru de mine. Nota 9 la ţipat??? Şi-un gândac ar fi fost mai zgomotos. Las’ că iau 10 la “Vosoş”. Vorbeam de visuri... În Timişoara e revoltă. În Mihai-Bravu, eu stau sub boltă. Cerească, mă plimbă mama prin casă. Tot de 9 sunt, dar ţip prea mult. “Fir-ai a dracu, fă-i ceva. Să nu mai ţipe, că mâine mă duc la muncă!”, zise alcoolul din tata. Adorm. Mă pune în pătuţ, dar deja ţip din ace de arici.
“Aaaaaa, nu mai daaaa”, ţipai lovită de butelie şi mama căzută peste mine. Şi mă-sa lui căzută peste mama. Mă-sa lu’ tata. El are chef de pălmuit faţa mamei. L-a încins alcoolul. Azi am 6 ani şi plâng din cauza lui. Ieri am întins hainele păpuşilor pe gărduleţul care separă florile de aleea din curte. Ieri i-am răspuns lui Nicu, un văr de-al mamei, că îmi ‘păl mâiţele (Spăl mânuţele). Am consumat un rezervor de apă pentru 10 degete aşchiatice de copil care nu bea ceai, dar care mănâncă tocană de cartofi de la 5 luni. Tot ieri mi-am întins şi o gumă Turbo după ceafă. Tot “turbo” m-a tuns şi mama. Am părul cum e castronul din care nu vreau să mănânc supă. Cine e acum băiatul tatei? Fac numai prostii. Ieri am bătut trei copii. Cu fetele nu vorbesc. Ieri le-am furat tigăile pentru Sindy şi Barbie.
Dar azi nu gătesc. Am treabă cu pocăiţii. Ei sunt mulţi. Eu sunt singură şi îmi place să-i văd că se înghesuie să intre în curte când le arăt băţul. Vine măsa-mare. Alerg “turbo” spre casă de salt praful de pe drum. Intru pe poartă, după ce mă împiedic de aceeaşi piatră pe care am luat-o în genunchi şi când am ieşit. Am bube pe genunchi cât pentru şapte picioare. Mă liniştesc “turbo” şi mănânc o ciocolată cu dinţii mei cariaţi. Nu-i nimic. Tata e mult mai cariat. De alcoolul pentru care a vândut în gară câteva dintre cămăşile lui cu doar 5 mii de lei. Iar mama se cocoşează la maşina de cusut şi acul îi trece prin deget. O doare, dar vrea să mă dea la şcoală. Alt scandal. Tata vrea numai bani. Nu mă lasă la şcoală. Dar eu am deja ghiozdan. E roşu, cu urechi de şoricei şi bun să mă dărâme.
“Cine a ţinut uşa, să se ridice în picioare!”, ţipă enervată tânără învăţătoare de o să-i apară riduri de babă. Colegii m-au dat de gol. Nu, eu nu recunosc. Învăţătoarea Mădălina, cu pulover albastru din mohair, pe mine m-a crezut. Yes, yes, yes. Când o să ies din clasă, o să le scot limba în ciudă. Nu, nu puteam să-i spun că şi eu am stat în uşă, alături de Robert, Andrei, Florian şi alţi puştani. Sunt prea cuminte la ore pentru câte coarne îmi ies în pauze. Înainte de ora de mate am bătut-o pe Luminiţa clasei. Luminiţa.. licăre ca luminile din brad sau cum? Cum să nu-i dau palme? Nu-i sufăr numele, stă în prima bancă şi trebuie s-o bat. Eu sunt cea mai mică din clasă, stau în a doua bancă şi învăţătoarea mă apreciază. Aproape mi se văd aripi de înger . Dă-mi un zece şi-mi apare şi coroana de divină. Deocamdată o obţin pe cea de premiantă. Din clasa întâi am copiat.
E vară. Părinţii mei se despart. E doar tatailă acasă. Vine tirul, se goleşte toată casă. Taică-miu rămâne cu varul de pe pereţi. A, uite, mai e şi o pânză de păianjen în colţ. Tatailă plânge în spatele casei, iar eu dau pe gât nişte noduri. Ce amintire să iau? Cuşca din care l-am scos pe Cuţulache, ca să intru eu deşi nu încăpeam? Toate drumurile cu vaca prin pădure? Toate zilele în care veneam turbo de la şcoală prin pădure? Bătăile pe care nu am apucat să le dau copiilor? Semnele pe care piatra de la poartă încă nu mi le-a făcut în frunte? Seara când am sărit din pat şi mi-a sărit mâna dreaptă din umăr? “Tip-top, mini-top”, la care eram cea mai cuminte? “Dosarele X”, din care citeam mereu doar primul rând?
Am luat pijamalele pe mine. Alea cu elefănţei bleu şi care s-au împărţit în cârpe după ce am vărsat albastru de metil. Şi pe ele, şi pe un cearceaf alb. Mâine va curge acelaşi nisip în clepsidră. Aşa e în Jilava. Nu, nu la puşcăria oficială. Ci la cea personală. I-am deschis uşa unui străin care a lăsat la noi o baterie de maşină pentru un vecin. Încă nu am învăţat să privesc pe vizor. La ţară priveam doar la televizor. Aici am doar un radio răguşit. Dar nu-ţi face griji. Mă spăl pe faţă de şapte ori pe zi, că am mult de plâns. Dacă nu, mă găseşti la bucătărie sus pe pervaz. Sunt un pic mai grasă decât o aşchie, dar tot nu încap printre gratiile de la fereastră. Dar mă înghesui cu privirea. Şi o văd pe Mihaela. E abia 12 şi până vine mama, îmi mai bag ochii sub apă de cinci ori. Diseară, şi picioarele, după ce alerg 10m în faţa blocului şi mi le umplu de praf negru de la combinat. Zici că am profil de tuci. Până atunci, am timp să dărâm jocurile de lego şi să le repun. Mâine o să dorm până la prânz, ca să am mai puţin timp pentru plâns.
A trecut atâta timp. Şi e atât de dimineaţă. „Aoleu, mămica mea!”, sării din pat cu grabă de elev întârziat. Sunt mai mare cu un an şi acum stau în Bucureşti. Şi dacă e ceva pe care să-l urăsc, este momentul în care nepoţii vecinilor din Mihai-Bravu îmi ziceau că ei, după două zile de praf sătesc, pleacă înapoi în Bucureşti.
Dar acum am orgoliul ridicat. Mai ales după 7 ani de bucureştenizat, timp care m-a scăpat din timiditatea primului an de liceu şi timp în care tocmai am scăpat colegii de şefa clasei. Nu, n-am omorât-o. Dar i-am îngropat statutul. Era ora de Educaţie Antreprenorială. Dirigintele se aşeză pe scaun cât să rămână puţin praf de cretă pe pantalonii lui. Eu am rămas în picioare, după ce toţi l-am salutat. Trebuia să fac asta, să par altruistă, să fac pentru Roxana ce ea îşi dorea de un an jumate. Aproape toţi m-au susţinut. Dar dirigentele era de acord doar dacă eu îi luam locul şefei Fifială. Am refuzat, am făcut alt scandal, i-am zis s-o pună pe Roxana. Dar şefa clasei a rămas suspendată. Şi clasa fără şefă. Până când am ajuns eu şefă de promoţie. Dar se sfârşise liceul.
Dar nu înainte să copiez la testul de Religie. „Ce faci, Marinelooooo?”, ţipă ironic proful. „Ai 1!”, se calmă fericit că mi-a prins degetul în caiet. Cum am luat 1, am luat şi 0. Tot la religie. „Cum zero?”, îl întrebai cu faţa gălbejită. „Păi nu mai ai un 1?”, zise proful Ristache care mă convinse că a lăsat spaţiu după 1 doar ca să-mi încheie media 10.
Dar acum sunt mai puţin de 10. De zece luni până la Licenţă. N-am timp să mă agit. Trebuie să continui textul ăsta şi să am grijă de copii. De copiii de la o şcoală din Ferentari, pe care îi învăţ să scrie jurnalistic. Dar nu prea se lasă învăţaţi. Când le cer temele pe mess, ei au treabă sau sunt obosiţi, sau „Hai că vorbim mâine, că mă cheamă mama!”. Sau se ascund cu Invisible.
Ei nu sunt pasionaţi, dar eu am dat la Jurnalism ca să schimb lumea. Deocamdată schimb şosete şi metroul la Unirea. Încă mai cred în mine, chiar dacă mă încurajez cu minciuni. Trăiesc din defecte şi, totuşi, reuşesc să mă apreciez în continuare. Şi mâine nu e sfârşitul lumii. Ci doar o zi rătăcită în viaţa mea. Şi încă mai circul cu R.A.T.B.-ul.
*****Un articol pentru seminarul de Genuri jurnalistice ale presei de agenţie (autobiografie în trei pagini)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)