miercuri, 11 mai 2011
Istoria presei
Începe să îmi placă, să mă obişnuiesc cu asta, să îmi dau seama că sunt studentă. Simt că o să am, în sfârşit, prima restanţă. Atât pentru azi!
sâmbătă, 19 februarie 2011
Declaraţie de dragoste pentru nimeni
Mă gândeam cum să te alint, să te simţi zeu fără să te mint. Te-aş fi vrut infinitul în care să mă scald târziu în noapte sau ziua, la apus de soare. Mă gândeam că ai nevoie de amintiri cu mine pe care să le cauţi în rafturi prăfuite. Să te uimeşti iar cât m-am schimbat, cât de mult ne-am schimbat de fapt. Să îţi fie dor de lucrurile absurde pe care visam să le facem.
Credeam că iubirea ţine cât palmele noastre transpiră una în alta, cât ne-am gândit la noi fără ne pătrundem privirile în ochi, cât am pulsat trăiri fără să ştim ceva despre noi.
Mă imaginam cu tine pe un măidan la capăt de lume sau să lenevim închişi la o margine de lac, voiam să ştergem spaţiul dintre noi, să topim iceberg-uri când ne iubim, să naştem alte mituri. Credeam că sunt ca o bucată de mătase care vrei să se întindă pe tine şi să te umple de fiori pe care să nu-i controlezi, credeam că o să şifonăm cearceafuri albe şi o să le pătăm cu iubire agitată, că o să ne arcuim trupurile împreună ca din mine şi tine să iasă copii blonzi. Că o să împrăştiem extaz şi că o să pulsăm cu acelaşi ritm. Credeam că o să fim totuşi deasupra lumii, chiar dacă noi vibram în pat.
În fond, speram să apuci să mă găseşti şi în alte dantele, în rochiţe inocente, cu acelaşi ruj roşu pe buze şi aceleaşi unghii scurte. Să luăm micul-dejun pe bolovani, într-un lan de grâu şi să plecăm de acolo după ce am fi numărat de 3 ori 1000 de maci. Să mă înveţi să repar biciclete. Şi, mai ales, să repar viitorul pe care l-am putea continua de azi.
Credeam că iubirea ţine cât palmele noastre transpiră una în alta, cât ne-am gândit la noi fără ne pătrundem privirile în ochi, cât am pulsat trăiri fără să ştim ceva despre noi.
Mă imaginam cu tine pe un măidan la capăt de lume sau să lenevim închişi la o margine de lac, voiam să ştergem spaţiul dintre noi, să topim iceberg-uri când ne iubim, să naştem alte mituri. Credeam că sunt ca o bucată de mătase care vrei să se întindă pe tine şi să te umple de fiori pe care să nu-i controlezi, credeam că o să şifonăm cearceafuri albe şi o să le pătăm cu iubire agitată, că o să ne arcuim trupurile împreună ca din mine şi tine să iasă copii blonzi. Că o să împrăştiem extaz şi că o să pulsăm cu acelaşi ritm. Credeam că o să fim totuşi deasupra lumii, chiar dacă noi vibram în pat.
În fond, speram să apuci să mă găseşti şi în alte dantele, în rochiţe inocente, cu acelaşi ruj roşu pe buze şi aceleaşi unghii scurte. Să luăm micul-dejun pe bolovani, într-un lan de grâu şi să plecăm de acolo după ce am fi numărat de 3 ori 1000 de maci. Să mă înveţi să repar biciclete. Şi, mai ales, să repar viitorul pe care l-am putea continua de azi.
Vector cinic
"Nu ne pasă ce spune lumea despre noi, atâta timp cât se vorbeşte." - Oliviero Toscani
Sunt într-un exces de gânduri, de idei, de cuvinte pe care vreau să le întind în propoziţii pe blog. Îmi place când scriu în viteză, cînd tastez î din i ca în Dilema Veche, chiar dacă nu am plănuit asta. Apoi mă relaxez dintr-o dată, mai privesc o reclamă la TV, mai ascult ce zice Eminem în căşti, dar continui. Din curiozitate, din dorinţa aia de a afla de ce sunt în stare să scriu şi de a mă surprinde din nou. Ştiu că dacă mă opresc acum din scris, iar mă fâstâcesc, iar stau să mă gândesc cum m-aş exprima mai intens. Ştiu că nu intră mulţi pe blogul meu, că traficul e mic spre nimic. Aşa că scriu pentru mine şi în acelaşi timp le răspund celor care m-au întrebat de ce mi-am făcut blog. Pentru că acum 3 ani toamna era ceva nou, ceva care mă intriga, deşi iniţial am privit bloggingul ca un monstru. Un monstru frumos şi incapabil să se mişte din loc, să facă rău. Monstru doar ca ceva mare, aproape gigant, care ajunge uşor în celălalalt capăt al ţării. Nu uşor. Ajunge instant, ajunge dintr-un click.
Nu am plănuit să scriu zilnic. Nu pot să mă oblig, să servesc ce simt când nu simt. Aş putea deveni vector de opinie, un reflector care să le lumineze minţile altora, să le bag idei în cap, să le manipulez gândirea, să îmi aparţină creierele lor. Dar deocamdată vreau să mi-o luminez pe a mea, să devin onestă cu mine, când mă uit în oglindă să văd adevărul despre mine, nu genele pe care aş putea să nu le mai întind cu rimel. Dar nu pot să renunţ la asta. Nu că nu pot, eu nu vreau. Nu sunt pregătită să nu mai primesc complimente şi priviri lungi în metrou. Nu vreau să fiu ipocrită, să zic că aşa e la modă sau că aşa m-am obişnuit. Nu. Cad în vibraţia aia despre care vorbeam anterior, când cineva mă întreabă dacă am gene false şi tânjesc după momentul când să răspund că sunt naturale, că aşa le am eu lungi sau că şi ele îşi doresc aşa ceva, să atragă priviri ca mine chiar de la fete necunoscute care se uită fix în ochii mei când pleacă metroul de la Unirii.
Unii mi-au zis să mă duc dracu cu ideile mele din jurnalul de sub pernă şi să nu mai scriu pe Facebook. Dar nu vreau. La mine nu există "Nu pot". Că nu mai vor să mă vadă online, că nu suportă să le mai zgârâi retina cu ce scriu eu la status. Dar eu cred că sunt invidioşi. Aşa că mă bucur că am duşmani, că sunt discutată, că asta înseamnă că-mi dau importanţă, că într-adevăr dai mai mult importanţă celor care te intrigă şi că au consumat energie proprie, au consumat din ei ca să îmi arate că sunt împotriva mea. Dar nu şi-au dat seama că au avut atâta pathos când şi-au închipuit că m-au jignit şi că eu m-aş fi făcut mai mică decât sunt. Şi la fel nu şi-au dat seama că atunci când discutau între ei la cursurile din R3, mă şi priveau şi am surâs fudulă că iar şi-au umplut timpul gândindu-se la mine.
Ştiu că mulţi s-au simţit la fel de bine ca mine, aproape divin, că le arunci priviri din al nouălea cer. Şi într-adevăr aşa e, într-adevăr te simţi încărcat cu energie, mai ales când realizezi că cei care te critică şi te vorbesc de rău cu orice ocazie sunt sinceri datorită ţie, că i-ai scăpat de ipocrizie.
Am zis că trebuie s-o scriu şi p-asta, să o dau pe bune, adică peste atât. Să fiu mai mult decât sinceră, să fiu aproape cinică. Să nu mă mai fâstâcesc şi să fiu într-adevăr nesimţită. Aşa că nu regret nimic, că asta ar însemna să păcătuiesc.
Sunt într-un exces de gânduri, de idei, de cuvinte pe care vreau să le întind în propoziţii pe blog. Îmi place când scriu în viteză, cînd tastez î din i ca în Dilema Veche, chiar dacă nu am plănuit asta. Apoi mă relaxez dintr-o dată, mai privesc o reclamă la TV, mai ascult ce zice Eminem în căşti, dar continui. Din curiozitate, din dorinţa aia de a afla de ce sunt în stare să scriu şi de a mă surprinde din nou. Ştiu că dacă mă opresc acum din scris, iar mă fâstâcesc, iar stau să mă gândesc cum m-aş exprima mai intens. Ştiu că nu intră mulţi pe blogul meu, că traficul e mic spre nimic. Aşa că scriu pentru mine şi în acelaşi timp le răspund celor care m-au întrebat de ce mi-am făcut blog. Pentru că acum 3 ani toamna era ceva nou, ceva care mă intriga, deşi iniţial am privit bloggingul ca un monstru. Un monstru frumos şi incapabil să se mişte din loc, să facă rău. Monstru doar ca ceva mare, aproape gigant, care ajunge uşor în celălalalt capăt al ţării. Nu uşor. Ajunge instant, ajunge dintr-un click.
Nu am plănuit să scriu zilnic. Nu pot să mă oblig, să servesc ce simt când nu simt. Aş putea deveni vector de opinie, un reflector care să le lumineze minţile altora, să le bag idei în cap, să le manipulez gândirea, să îmi aparţină creierele lor. Dar deocamdată vreau să mi-o luminez pe a mea, să devin onestă cu mine, când mă uit în oglindă să văd adevărul despre mine, nu genele pe care aş putea să nu le mai întind cu rimel. Dar nu pot să renunţ la asta. Nu că nu pot, eu nu vreau. Nu sunt pregătită să nu mai primesc complimente şi priviri lungi în metrou. Nu vreau să fiu ipocrită, să zic că aşa e la modă sau că aşa m-am obişnuit. Nu. Cad în vibraţia aia despre care vorbeam anterior, când cineva mă întreabă dacă am gene false şi tânjesc după momentul când să răspund că sunt naturale, că aşa le am eu lungi sau că şi ele îşi doresc aşa ceva, să atragă priviri ca mine chiar de la fete necunoscute care se uită fix în ochii mei când pleacă metroul de la Unirii.
Ştiu că sinceritatea e pusă la zid, că are cuţitul la gât, deşi mulţi nu ar recunoaşte că ar face asta. Ei devin instant morali, acele exemple pure, deontologi curaţi, nişte nepătaţi sociali.
Îmi plac sarcasmul şi cinismul. Îmi dau satisfacţie la doză. Sunt ca nişte perfuzii care îmi ţin treaz egocentrismul. Ştiu că dacă recunosc că am prejudecăţi şi că fac discriminări, unii încep să mă condamne, să se cace pe ei ca să aibă cu ce să arunce în mine, să mă considere needucată sau bolnavă de imoralitate.
Dar am ajuns să îi tachinez (nu pentru că îi iubesc), de fapt, să îi jignesc, să îi determin să îmi dea ignore electrocutându-i din cuvinte. Să mă lase în pace şi să-şi şteargă din cap orice imagine despre mine. Să nu mă mai invadeze cu prostie.
Numai că eu sunt cinică, un fel de parşivă, aia mică care poate fi arătată cu degetul pentru ce scrie aici. Aşa că e momentul să profit de oamenii proşti.
Când am făcut blogul ăsta, mă gândeam să scriu doar despre cinism, cum se desfăşoară el la mine, că îl consider sinceritate maximă, că nu e nimic rău în asta. Apoi mi-am dat seama, din experienţă, că lumea încă nu apreciază sinceritatea, că i se pare ciudat, nu!, că i se pare lipsă de umanitate, că cei care apreciază cinismul nu pot fi consideraţi oameni, ci fiare.
Unii mi-au zis să mă duc dracu cu ideile mele din jurnalul de sub pernă şi să nu mai scriu pe Facebook. Dar nu vreau. La mine nu există "Nu pot". Că nu mai vor să mă vadă online, că nu suportă să le mai zgârâi retina cu ce scriu eu la status. Dar eu cred că sunt invidioşi. Aşa că mă bucur că am duşmani, că sunt discutată, că asta înseamnă că-mi dau importanţă, că într-adevăr dai mai mult importanţă celor care te intrigă şi că au consumat energie proprie, au consumat din ei ca să îmi arate că sunt împotriva mea. Dar nu şi-au dat seama că au avut atâta pathos când şi-au închipuit că m-au jignit şi că eu m-aş fi făcut mai mică decât sunt. Şi la fel nu şi-au dat seama că atunci când discutau între ei la cursurile din R3, mă şi priveau şi am surâs fudulă că iar şi-au umplut timpul gândindu-se la mine.
Ştiu că mulţi s-au simţit la fel de bine ca mine, aproape divin, că le arunci priviri din al nouălea cer. Şi într-adevăr aşa e, într-adevăr te simţi încărcat cu energie, mai ales când realizezi că cei care te critică şi te vorbesc de rău cu orice ocazie sunt sinceri datorită ţie, că i-ai scăpat de ipocrizie.
Am zis că trebuie s-o scriu şi p-asta, să o dau pe bune, adică peste atât. Să fiu mai mult decât sinceră, să fiu aproape cinică. Să nu mă mai fâstâcesc şi să fiu într-adevăr nesimţită. Aşa că nu regret nimic, că asta ar însemna să păcătuiesc.
vineri, 18 februarie 2011
Nu îmi pasă ce fac ceilalţi, dar mă interesează de ce
Evit să dau sfaturi. Nu vreau să devin vinovată pentru ce ar putea face alţii. La fel evit să cer sfaturi. E drept că s-a întâmplat să îmi spun părerea şi să le-o şi cer unora. Dar de când mă ştiu, nu am suport gândul că cineva ar putea decide în locul meu. Mereu îmi zic că devin handicapată dacă cineva hotărăşte pentru mine, dacă apare acel el sau sau acea ea care să-mi influenţeze deciziile, gândurile şi toate simţurile.
Mă iubesc. Şi asta mă face mult mai fericită decât oamenii care nu ţin ei înşişi la ei. Nu pot fi împotriva narcismului şi egocentrismului, că asta înseamnă să mă neg pe mine. Nu pot să nu mă apreciez, să nu mă cred un mic buric al Pământului, chiar dacă sunt VIP doar între pereţii mei şi să nu zic că nu am atâta imaginaţie încât să-mi închipui lumea fără mine. Numai când zic "LUMEA", mă apucă un fel de vibraţie şi simt cum circulă prin mine un amor propriu scăpat acum din lanţuri şi pus să devoreze orice fărâmă care mi-ar contrazice toată iubirea asta internă. Iar asta mă face să-i privesc pe unii un pic mai mici decât mine şi pe alţii să nu-i privesc deloc. Şi nu mă refer doar la fizicul meu imperfect, care e sursă de avantaje, care m-a scos din situaţii, care m-a scăpat de bătaie. Care îmi dă un tupeu încordat dacă e să-i jignesc pe alţii, iar ei nu m-ar lovi. Şi nu pentru că n-ar îndrăzni, ci pentru că îi apucă mila, că îşi dau seama că nu au cine să se bată. Că, în fond, nu-ţi poţi exersa pumnul în obrazul unui om pe care ai avea ocazia să-l porţi ca poşeta la subraţ.
Când am cerut păreri, am făcut asta din surplus de vanitate, de a îmi arăta iarăşi şi de a le arăta că tot ce cred eu e cel mai important, că egalează cu oxigenul, că dacă e să-mi pună cineva ştreangul de gât, eu o să fiu aia.
Nu bag în seamă niciun sfat care vine fără să îl cer, care e mai gratuit decât Adevărul de seară de la metrou, pentru că orgoliul meu cântăreşte mai mult decât mine şi pentru că, în acelaşi timp, e vorba de orgoliul celui de la care vine de a-i convinge pe alţii să facă ca el şi care a mai avut de bifat un moment de manipulare şi glorie personală.
Chiar nu îţi dai seama că schimbi destine aiurea, că -atunci când îi zici "Să nu faci ca mine, că eu am păţit-o şi ştiu cum e"- tu nu-l mai laşi să experimenteze, să îşi dea seama dacă într-adevăr îi face rău sau îl ajută, că îi pui lacăte când trebuie să rişte şi că, de fapt, nu riscă să afle ceva nou sau care îi poate fi de folos, că în fond trebuie să ne dăm singuri cu capul de pragul de sus sau chiar de jos ca să putem trecem peste el ?!
Ştiu că m-ai contrazice, că ai fi primul care mi-ar da pumnul ăla în plex. Doar că mie îmi place să risc şi o să încep iar să jignesc, să zic că într-adevăr cel care are nevoie de sfaturi e proaspăt ca o balegă. Dar să îţi aduci aminte de asta: nu îmi pasă ce fac ceilalţi, dar mă interesează de ce.
Ascultă asta
Mă iubesc. Şi asta mă face mult mai fericită decât oamenii care nu ţin ei înşişi la ei. Nu pot fi împotriva narcismului şi egocentrismului, că asta înseamnă să mă neg pe mine. Nu pot să nu mă apreciez, să nu mă cred un mic buric al Pământului, chiar dacă sunt VIP doar între pereţii mei şi să nu zic că nu am atâta imaginaţie încât să-mi închipui lumea fără mine. Numai când zic "LUMEA", mă apucă un fel de vibraţie şi simt cum circulă prin mine un amor propriu scăpat acum din lanţuri şi pus să devoreze orice fărâmă care mi-ar contrazice toată iubirea asta internă. Iar asta mă face să-i privesc pe unii un pic mai mici decât mine şi pe alţii să nu-i privesc deloc. Şi nu mă refer doar la fizicul meu imperfect, care e sursă de avantaje, care m-a scos din situaţii, care m-a scăpat de bătaie. Care îmi dă un tupeu încordat dacă e să-i jignesc pe alţii, iar ei nu m-ar lovi. Şi nu pentru că n-ar îndrăzni, ci pentru că îi apucă mila, că îşi dau seama că nu au cine să se bată. Că, în fond, nu-ţi poţi exersa pumnul în obrazul unui om pe care ai avea ocazia să-l porţi ca poşeta la subraţ.
Când am cerut păreri, am făcut asta din surplus de vanitate, de a îmi arăta iarăşi şi de a le arăta că tot ce cred eu e cel mai important, că egalează cu oxigenul, că dacă e să-mi pună cineva ştreangul de gât, eu o să fiu aia.
Nu bag în seamă niciun sfat care vine fără să îl cer, care e mai gratuit decât Adevărul de seară de la metrou, pentru că orgoliul meu cântăreşte mai mult decât mine şi pentru că, în acelaşi timp, e vorba de orgoliul celui de la care vine de a-i convinge pe alţii să facă ca el şi care a mai avut de bifat un moment de manipulare şi glorie personală.
Chiar nu îţi dai seama că schimbi destine aiurea, că -atunci când îi zici "Să nu faci ca mine, că eu am păţit-o şi ştiu cum e"- tu nu-l mai laşi să experimenteze, să îşi dea seama dacă într-adevăr îi face rău sau îl ajută, că îi pui lacăte când trebuie să rişte şi că, de fapt, nu riscă să afle ceva nou sau care îi poate fi de folos, că în fond trebuie să ne dăm singuri cu capul de pragul de sus sau chiar de jos ca să putem trecem peste el ?!
Ştiu că m-ai contrazice, că ai fi primul care mi-ar da pumnul ăla în plex. Doar că mie îmi place să risc şi o să încep iar să jignesc, să zic că într-adevăr cel care are nevoie de sfaturi e proaspăt ca o balegă. Dar să îţi aduci aminte de asta: nu îmi pasă ce fac ceilalţi, dar mă interesează de ce.
Ascultă asta
marți, 15 februarie 2011
Cît de studenţească e Ziua Chiulului?
Îmi plac zilele astea banale de marţi cînd mă plimb de colo-colo şi scriu exact ce trăiesc, chiar şi "cînd" cu î din i. Acum lenevesc pe aici, prin ASE şi mă gîndesc (nu ştiu de ce dracu tot apăs pe î în loc de â, când/cînd nici nu lucrez la Dilema Veche)... Mă simt un pic ciudat. Am impresia că lumea citeşte ce scriu eu aici. Tocmai am plecat de la seminarul de Jurnalism online şi iarăşi m-am fâstîcit, iarăşi mi-am schimbat visurile. Acum vreau să lucrez pentru online. Îmi place că aici e gălăgie, că e aglomerat, că e multă lume, adică studenţi agitaţi şi asta mă inspiră. Cred că îmi doresc să fac jurnalism scris în direct. Să apară informaţia pe site în timp real, să scriu că a crăpat Iliescu în timp ce moare sau cît de studenţească e Ziua Chiulului. Uite aici:
Curiozităţi de la Alexandru Lupaşcu, iniţiator Ziua Chiulului
Curiozităţi de la Alexandru Lupaşcu, iniţiator Ziua Chiulului
hei!
imi pare bine de cunostinta
vreau si eu sa stiu ce se intampla azi?
adica are loc ceva..
sau e doar virtual..
?
ca e initiativa ta..
ma...daca vrei sa se intample ceva, o sa se intample :)
luni, 14 februarie 2011
Ziua asta e despre Laura Hăloiu
Când am decis să-ţi scriu asta, era 00:38. M-am gândit să te surprind iar, să fie un fel de amintire. Aşa că am zis să fiu naturală. Îţi mulţumesc că ai făcut proiectele alea la geografie cu mine, că ai lucrat la ele mai mult decât mine chiar dacă profa nu te-a crezut şi a zis că-mi dă 10 doar mie, că m-ai oprit când am vrut să o închid pe Creatza în clasă (Dumnezeule!), că mă apreciezi şi că m-ai îmbrăţişat. Mi-au plăcut ciorba de la tine şi cartofii ăia buni cu nu-ştiu-ce condimente.
La Mulţi Ani! Eu îţi doresc să rămâi la fel de specială ca tine. Ziua asta e despre Laura Hăloiu. :*:*:* >:D<
La Mulţi Ani! Eu îţi doresc să rămâi la fel de specială ca tine. Ziua asta e despre Laura Hăloiu. :*:*:* >:D<
Cred că o să te crizezi un pic că am pus poza asta, dar să nu mă ciufuleşti tare.
sâmbătă, 12 februarie 2011
După-amiaza cu amintiri feminine
Tocmai am aflat că băiatul perfect pentru fetiţele de 12-14 ani trebuie "să fie brunet, dar nu la faţă" şi "să poarte eşarfă, dar nu ca să-i ţină de cald". Când am scris asta pe Facebook, un brunet (dar nu la faţă) mi-a zis că nu mă crede, că e tot o ideea de-a mea, că înfloresc vorbe ca să mă fac remarcată. Dar el nu le ştie pe fete, nu ştie că în fiecare duminică ne strângem la Komunitas şi devenim feminine. Prin artă. Pictăm, filmăm şi ne filmăm, facem poze cu aparatul Alexandrei şi la sfârşit scriem pentru proiectul nostru: "Feminitate, egalitate, solidaritate". Pentru că scoatem o revistă cu articolele noastre. Ce gândim, ce ne place, ne nu ne place, ce am făcut şi cum am început.
Am început în noiembrie. Era ziua aia când Ema Deica de la Shukar Collective a venit la şcoala nr. 136 din Ferentari . Am învăţat acelaşi lucru de la ea. Fie că eşti brunet la faţă, adică rrom (sau ţigan, dacă îţi vine să zici aşa), din Ferentari, Rahova sau buricul târgului, de pe drumuri de ţară sau şosele urbane, fie că lumea se uită ciudat la tine, tu trebuie să îi arăţi că eşti ambiţios, că ai visuri şi că munceşti pentru ce îţi doreşti. Că, în fond, culoarea pielii nu îţi anulează talentul, nici inteligenţa, nici pe tine ca om. Că e important tot să faci ce-ţi place.
Şi a început să-mi placă de acolo. Deja îmi închipuiam, deja voiam. Să cânt şi eu muzică lăutărească, să-mi învârt pe scenă fusta ţigănească şi să zic cu ritm din glas "Dema, dema madame/ Hai dema, dema/ Hai dema, sumnakai".
Am continuat cu luna fotografiei. Când am vizitat expoziţia Ucăi Marinescu, am văzut mai mult decât poze făcute de un aparat profesionist. Erau momente de viaţă scoase pe hârtie din lumea de la celălalt capăt. Le-am scos şi noi, dar ca pe timpuri. Nu am mai apăsat pe butonul de la DSLR, ci am scos pozele din cutii.
Apoi am pictat. Momente fericite, moment triste, steluţe de atârnat în brad, felicitări de Crăciun, sentimente în culori, pentru că eram inspirate de oamenii pentru care le lucram. Dar am vrut să vedem cum au pictat şi alţii. Ei artişti, noi vizitatori. Aşa că am ajuns la Librăria Triptic. Un loc ca acasă, nu comercial, o clădire cu etaj şi cu ferestre din epoca de aur, cu pereţi pictaţi cu personaje care parcă spun poveşti, pentru că într-adevăr aici şoriceii nu stau între rafturi, ci pe perete citind o carte, iar cucuveaua nu mai umblă noaptea, ci se uită la tine din varul de pe perete. Aici, unde podeaua scârţâie sub talpă şi
unde poţi să răsfoieşti o carte lângă soba de teracotă.
Acum suntem în luna filmului. Am vorbit despre haine şi machiaj. Iar am fost feminine, iar ne-am exprimat. Am stabilit că ne machiem ca să fim la modă, că lumea vrea să te vadă frumoasă, să fii alta când ieşi din casă. Apoi am filmat un interviu cu ele. Despre şcoală, despre materii, că vor discipline creative, că profesorii sunt încă aceiaşi plictisitori. Dar că le place chimia.
Mie îmi place aici. Departe de cifre şi de formulele din tabelul lui Mendeleev, dar aproape de cuvinte şi copii isteţi şi amuzanţi. Şi amintiri feminine...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)